SLOGANURI ÎN BEZNÃ… A iesit, zilele trecute, Mîndrutã-Sãrmãlutã sã ne spunã cã pentru a trece prin aceastã perioadã mai dificilã, ar trebui sã folosim mai putin masina de spãlat si aparatul de aer conditionat. Sunt însã momente în istorie când realitatea obligã societatea sã renunte la sloganuri ieftine si sã priveascã lucid spre ceea ce conteazã cu adevãrat. Imaginea Dunãrii ajunsã la cote alarmant de scãzute este, din punctul meu de vedere, unul dintre aceste momente. Nu mai vorbim despre scenarii îndepãrtate sau despre avertismente teoretice, ci despre o realitate care începe sã afecteze energia, transporturile, agricultura si, în cele din urmã, viata fiecãruia dintre noi. În acest context, multi îsi amintesc de avertismentul lansat în urmã cu câteva luni de Cãlin Georgescu: „Apa va fi mult mai pretioasã decât petrolul în urmãtorii trei-patru ani. O sã vedeti! Trebuie sã avem proprietate asupra resurselor tãrii noastre.” Indiferent de opiniile politice pe care le stârneste personajul, este greu sã ignori faptul cã apa devine o resursã strategicã. Fãrã apã nu existã hidroenergie. Fãrã energie si fãrã apã nu poate exista o agriculturã performantã, iar fãrã hranã orice discurs despre dezvoltare economicã devine lipsit de sens. A sosit ceasul ca România sã îsi regândeascã radical prioritãtile. Resursele naturale nu sunt simple active economice, ci elemente de sigurantã nationalã. Din aceastã perspectivã, renationalizarea controlului asupra resurselor esentiale – de la apã si sare pânã la cãrbune, petrol si gaze – reprezintã o directie care meritã mãcar analizatã. Altii deja o fac pentru cã au realizat cã un stat care nu controleazã resursele vitale riscã sã îsi piardã si capacitatea de a-si proteja cetãtenii în perioade de crizã. Secete au mai fost, Dunãrea a mai scãzut la cote alarmante si în trecut. Ce s-a întâmplat între timp de am ajuns sã primim curent cu portia? România si-a permis luxul sã renunte prematur la sursele conventionale de energie fãrã a avea, în schimb, alternative stabile si suficiente. Din aceastã perspectivã, redeschiderea unor capacitãti energetice si valorificarea responsabilã a resurselor existente ar trebui evaluate cât se poate de serios, în functie de nevoile reale ale tãrii si de impactul economic si de mediu. Dezbaterea privind tranzitia energeticã trebuie purtatã pe baza rezultatelor si a costurilor concrete, nu doar a sloganurilor. În aceeasi logicã, protejarea terenurilor agricole, a pãdurilor si a rezervelor de apã trebuie sã devinã o prioritate strategicã. Seceta care loveste astãzi Dunãrea nu este doar o problemã de mediu, ci un semnal de alarmã. Resursele naturale nu mai pot fi tratate ca inepuizabile, iar administrarea lor cere viziune, responsabilitate si decizii pe termen lung. Adevãrata provocare nu este doar sã exploatãm aceste resurse, ci sã le gestionãm astfel încât generatiile viitoare sã nu plãteascã pretul neglijentei noastre.
