Țăranul din Roșiești ajuns pionier al neurochirurgiei în România. Povestea neurochirurgului Dumitru Bagdasar

ORIGINI VASLUIENE… Destinul savantului Dumitru Bagdasar reprezintă una dintre cele mai concludente ilustrări ale ascensiunii prin meritocrație și rigoare științifică din istoria modernă a României. Născut într-un mediu rural, la Roșiești, marcat de privațiunile sfârșitului de secol al XIX-lea în județul Vaslui, Bagdasar a reușit să depășească barierele socio-economice ale epocii, devenind un pionier al medicinii și un reformator al sistemului sanitar național. Parcursul său, de la școala primară din satul Idrici de Sus până la clinica renumitului neurochirurg Harvey Cushing din Statele Unite, fundamentează actul de naștere al neurochirurgiei românești ca disciplină autonomă. În prag de An Nou, la finalul anului 1928, aflat la mii de kilometri distanță, tânărul medic scria către prieteni despre dorul de Vaslui, descriind cum „satele noastre clocotesc de pocnituri de bici, de sunet de tălănci și de chiotele copiilor” și cât de mult îi lipsește „Ținutul Fălciului” în monotonia orașelor americane. Încă de atunci, gândul lui era la cei rămași acasă și la modul în care ar putea contribui la ridicarea celor „umili și înjosiți” și „dorul său nesfârșit de a vedea încetând munca de rob a bietului nostru sătean”. În memoria sa, ucenicul său, medicul Constantin Arseni, a reușit să denumească după numele său spitalul de Neurochirurgie din București și astfel cel mai mare spital din România de profil se numește Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni”. În municipiul Vaslui, are doar un singur bust modest în curtea spitalului județean și de puțin timp cei din Roșiești, comuna natală a savantului s-au ocupat și au ridicat o statuie în memoria sa. Să nu uităm că în scurta perioadă cât a fost ministru al Sănătății (1945-1946), fiindcă un cancer l-a doborât la 52 de ani, a construit în mediul rural 60 de circumscripții rurale, precum și 100 de case de nașteri la țară. Soția sa, Florica Bagdasar, a preluat mandatul de ministru și l-a dus până în 1948, într-o perioadă complicată, în care epidemiile și foametea făceau ravagii în România. A reușit cu sprijin din SUA și Suedia să aducă alimente și lapte praf, cu care a reușit să salveze multe vieți, în perioada foametei. Însă nu a fost pe placul comuniștilor, că aceasta a apelat la imperialiști și ușor, ușor, în ciuda puterii și a rezonanței numelui de Bagdasar, a fost îndepărtată.

La 17 decembrie 1893, în comuna Roșiești, s-a născut Dimitrie Bagdasar, într-o familie de țărani răzeși cu origini armenești. Familia Bagdasar se încadra în categoria socială a răzeșilor, oameni liberi, proprietari de pământ, dar care trăiau într-un regim de austeritate materială. Tatăl său, Iancu Bagdasar, era un gospodar harnic din Roșiești, iar mama, Smaranda Afteni, provenea din satul vecin Vutcani. Familia avea doisprezece copii, iar Dumitru era al patrulea și primul băiat. Deși mama lui era analfabetă, a insistat ca toți copiii să meargă la școală, trimițînd fetele la școala profesională de fete din Huși și alegând pentru băieți cea mai bună educație disponibilă. În loc să meargă la școala din satul natal, unde învățătorul se ocupa mai mult de petreceri decât de lecții, părinții au ales să-l trimită pe tânărul Dumitru la școala din Idricii de Sus, condusă de învățătorul Gheorghe Balaur, proaspăt absolvent, dedicat și „însuflețit de un înalt simț al datoriei”. Acest drum spre școală nu era unul ușor, copilul mergea zilnic kilometri întregi pe jos, prin noroi și viscol, cu „traista cu cărți” și o bucată de mâncare rece pentru pauza de prânz. Viața i se părea o luptă pe care a acceptat-o de mic. După terminarea școlii primare, a urmat cursurile Liceului „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad, unde, pentru a-și putea asigura subzistența, dădea meditații elevilor mai slabi și își pregătea lecțiile noaptea, reușind totuși să fie printre cei mai buni din clasă. Pasionat de literatură, recita din Eminescu și Vlahuță, dar și din Shakespeare sau Dostoievski, făcând rezumate de carte într-un caiet special. 

Parcursul academic între Bârlad și București

O etapă fundamentală în ascensiunea sa intelectuală a reprezentat-o admiterea la Liceul „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad. Această instituție era la acea dată unul dintre cele mai importante centre de excelență din Moldova, funcționând într-o clădire monument istoric inaugurată în 1886. Bagdasar a urmat secția modernă a liceului, făcând parte din promoția anului 1913. Liceul din Bârlad a fost un mediu de formare a caracterelor, unde Bagdasar a interacționat cu o elită intelectuală ce avea să dea României numeroși academicieni. Rigoarea studiilor de la „Codreanu” i-a permis să se înscrie, tot în 1913, la Facultatea de Medicină din București. Dificultățile financiare au continuat să îl urmărească pe parcursul studiilor universitare. În anul al treilea de facultate (1916), Bagdasar s-a angajat la Institutul Medico-Militar din București, o decizie pragmatică menită să îi asigure resursele necesare pentru continuarea cursurilor. Această afiliere militară a coincis cu intrarea României în Primul Război Mondial, eveniment care i-a accelerat formarea clinică în condiții de criză. Mobilizat ca medic militar pe front, Bagdasar s-a confruntat direct cu ororile războiului, tratând răniți în tranșee și observând numeroase traumatisme craniene. Această experiență a fost decisivă pentru înțelegerea limitelor chirurgiei generale de la acea vreme în tratarea leziunilor sistemului nervos. Tot în această perioadă, a contractat tifos exantematic, supraviețuind cu greu bolii care a ucis mii de soldați. După demobilizarea din 1918, și-a reluat studiile, obținând titlul de Doctor în Medicină în 1922 cu teza „Contribuțiuni la studiul sindromului parkinsonian postencefalitic”. 

Specializarea în SUA și relația cu Harvey Cushing

Perioada 1922-1926 l-a găsit pe Bagdasar în poziția de medic secundar la Spitalul Militar din București, unde a lucrat sub îndrumarea unor somități precum Dimitrie Noica (neurologie) și Mihail Butoianu (chirurgie). Totuși, influența majoră a venit din partea profesorului Gheorghe Marinescu, în clinica căruia Bagdasar și-a aprofundat interesul pentru sistemul nervos. În paralel, frecventarea laboratorului de histologie condus de Ștefan Besnea i-a oferit baza teoretică microscopică necesară viitorului act chirurgical. Momentul de cotitură a survenit în 1927, când s-a căsătorit cu Florica Ciumetti, de asemenea medic. Renunțînd la cariera militară și la siguranța oferită de sistemul autohton, cei doi au plecat în Statele Unite, la Boston, pentru specializare. Această călătorie, realizată cu resurse modeste, a fost posibilă datorită unei burse obținute prin recomandarea profesorului Nicolae Paulescu. La clinica „Peter Bent Brigham” din Boston, Bagdasar a devenit elevul și colaboratorul preferat al lui Harvey Cushing, cel mai mare neurochirurg al epocii. Programul de lucru american era extenuant: Bagdasar se trezea la 5:30 pentru studiul limbii engleze, iar de la ora 9:00 până după-amiaza târziu asista la operații complexe, învățînd tehnica minuțioasă de hemostază și manevrarea delicată a țesutului cerebral. Experiența americană a fost definitorie pentru tehnica sa operatorie și pentru viziunea sa asupra cercetării științifice. 

Întemeierea neurochirurgiei în România și „Echipa de Aur”

Întoarcerea în România în 1929 a fost marcată de un contrast izbitor între nivelul tehnic asimilat în SUA și realitatea birocratică și materială din țară. Bagdasar a fost inițial numit medic la spitalul din Jimbolia, unde a efectuat primele intervenții pe creier în condiții improvizate. Ulterior, s-a transferat la Cernăuți, unde în intervalul 1931-1933 a realizat 149 de operații pe sistemul nervos, adesea folosind o masă de lemn obișnuită și instrumentar cumpărat din resurse proprii. În 1933, familia Bagdasar revine la București, unde Dimitrie operează ca un „nomad medical” în diverse spitale (Spitalul de Urgență, Spitalul Central), transportându-și instrumentarul personal. Punctul culminant al eforturilor sale a fost anul 1935, când, în urma unui concurs riguros, a fost numit medic primar neurochirurg la Spitalul Central de Boli Nervoase din București. Aici, a înființat prima secție de neurochirurgie din România, dotată inițial cu doar 10 paturi. Nucleul școlii românești de neurochirurgie a fost format din așa-numita „echipă de aur”: Dimitrie Bagdasar, Constantin Arseni, Ion Ionescu și soția acestuia, Irina Ogrezeanu-Ionescu. Acești pionieri au lucrat în condiții dificile, dar cu o abnegație totală. Constantin Arseni, discipolul cel mai apropiat, relata ulterior despre nopțile petrecute în spital pentru a asigura îngrijirea postoperatorie, într-o epocă în care nu existau secții de terapie intensivă. Faima doctorului Bagdasar a depășit rapid granițele României, clinica sa devenind un punct de atracție pentru pacienți din întreaga Europă de Sud-Est și chiar din Orientul Apropiat. Rigoarea sa profesională se reflecta în protocoalele operatorii detaliate, însoțite de desene clinice, care au servit drept material didactic pentru generații de studenți. 

Florica Bagdasar: Pionieratul în neuropsihiatrie și impactul ministerial

Figura Floricăi Bagdasar este inseparabilă de succesul și impactul social al soțului ei. Provenind dintr-o familie aromână de intelectuali, Florica a fost o deschizătoare de drumuri în medicina românească. În timp ce Dimitrie se specializa în neurochirurgie la Boston, Florica a studiat sănătatea publică și neuropsihiatria infantilă la Harvard, fiind beneficiara unei burse Rockefeller. La revenirea în țară, Florica a fost principalul asistent al lui Dimitrie în sala de operație, oferindu-i suportul tehnic și moral necesar în primii ani de activitate la Jimbolia și Cernăuți. Ulterior, ea s-a dedicat propriei specialități, înființînd în 1946 Centrul de Igienă Mintală din București, o instituție de avangardă pentru tratarea copiilor cu tulburări neurologice și comportamentale. Cariera sa a atins un punct culminant după decesul soțului său. Florica Bagdasar a fost numită Ministru al Sănătății (1946-1948), devenind prima femeie din România care a ocupat o funcție ministerială. Mandatul său a fost unul de criză, marcat de epidemiile de după război și de marea foamete din Moldova. Un episod remarcabil al activității sale a fost efortul de a aduce ajutoare din Statele Unite și Suedia pentru populația înfometată din Moldova, în ciuda reticenței autorităților comuniste de a accepta sprijin „imperialist”. Florica a insistat pentru acceptarea donațiilor de lapte praf și alimente, salvând mii de vieți în județele Moldovei. Această deschidere către vest i-a atras ulterior marginalizarea și denigrarea în perioada stalinistă, fiind acuzată de „cosmopolitism”. 

Impactul social și activitatea politică a cuplului Bagdasar

Atât Dimitrie, cât și Florica Bagdasar au fost animați de o profundă conștiință socială, izvorâtă din contactul direct cu suferința țăranilor. Dimitrie Bagdasar a fost implicat activ în mișcările intelectuale care cereau reformarea statului și ieșirea României din Alianța cu Puterile Axei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În aprilie 1944, a fost unul dintre semnatarii manifestului intelectualilor adresat mareșalului Antonescu. Numit Ministru al Sănătății în martie 1945 în guvernul Petru Groza, Dimitrie Bagdasar a inițiat o serie de reforme menite să democratizeze accesul la asistență medicală. Printre realizările sale se numără înființarea a 60 de noi circumscripții rurale, crearea de sanatorii și a peste 100 de case de nașteri la țară, proiecte inspirate din realitățile dureroase ale propriei copilării în Roșiești. De asemenea, a contribuit fundamental la înființarea Institutului de Endocrinologie din București în 1946. Această orientare politică de stânga a fost însă una de nuanță umanistă, medicul punând întotdeauna expertiza tehnică deasupra ideologiei. Moștenirea lor intelectuală a fost transmisă mai departe prin fiica lor, Alexandra Bellow (născută Bagdasar), care a devenit o matematiciană de renume mondial în Statele Unite și soția laureatului Premiului Nobel, Saul Bellow. Alexandra a contribuit la păstrarea memoriei părinților săi prin publicarea unor memorii care detaliază rigoarea lor morală și dedicarea față de pacienți.

Declinul fizic și recunoașterea post-mortem

PREA PUȚIN… Efortul supraomenesc depus în organizarea neurochirurgiei și în activitatea ministerială și-a pus amprenta asupra sănătății lui Dimitrie Bagdasar. În 1946, acesta s-a îmbolnăvit grav, suferind de un cancer pulmonar cu metastaze cerebrale. A murit la 16 iulie 1946, la vârsta de 52 de ani, în plină putere creatoare. Recunoașterea meritelor sale a venit în mare parte post-mortem. La 28 octombrie 1948, a fost ales membru al Academiei Române. Opera sa teoretică a fost sintetizată în volumul „Traité de Neurochirurgie”, apărut postum în 1951, lucrare care a servit drept manual fundamental pentru toți rezidenții în neurochirurgie timp de peste 25 de ani. Instituțional, memoria sa este conservată prin Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni” din București, cel mai mare centru de profil din țară. În 1975, elevul său, Constantin Arseni, a reușit să dea spitalului numele mentorului său.

Concluzii și relevanța pentru comunitatea din Vaslui a personalității neurochirurgului Dimitrie Bagdasar, un specialist de talie mondială

MONUMENT AL NEUROCHIRURGIEI… Pentru locuitorii județului Vaslui, figura lui Dimitrie Bagdasar reprezintă un model de integritate și succes academic. Exemplul său demonstrează că o educație solidă, începută chiar și în condițiile dificile ale satului românesc de la finele secolului al XIX-lea, poate conduce la o recunoaștere internațională de cel mai înalt nivel. Legătura sa cu comuna Roșiești a fost oficializată prin bustul dezvelit în localitate și prin numirea dispensarului în onoarea sa, gesturi care reconfirmă mândria locală pentru acest fiu al satului. Din punct de vedere istoric, viața soților Bagdasar trebuie privită fără nuanțe romantice inutile, deoarece realitatea faptelor lor este suficient de impresionantă prin ea însăși. Într-o perioadă în care medicina românească făcea trecerea de la practici empirice la rigoarea laboratorului, Dimitrie Bagdasar a adus „stilul Cushing”, o combinație de precizie chirurgicală și observație clinică acută, pe care l-a adaptat cu succes resurselor limitate din țară. Impactul lor social a fost unul de durată, transformând neurochirurgia dintr-o curiozitate medicală într-o necesitate de sănătate publică. Florica Bagdasar, prin eforturile sale în neuropsihiatria infantilă și în gestionarea crizelor sanitare naționale, a demonstrat că medicina poate și trebuie să aibă o componentă administrativă umanistă. Astăzi, când județul Vaslui caută modele de dezvoltare, povestea lui Bagdasar rămâne o dovadă vie a faptului că investiția în educație și respectul pentru știință sunt singurele căi sigure către progresul unei comunități. Această mare personalitate a județului nu este însă „exploatată” la maximum. Puțini știu că acest monument al neurochirurgiei mondiale este din județul nostru. Are o singură statuie în municipiul Vaslui, în curtea spitalului județean și doar atât.