Copilul sărac din Vaslui care a schimbat medicina mondială: Grigore T. Popa, savantul urmărit până la moarte de comuniști

ZEUL MEDICINEI… Astăzi, numele lui Grigore T. Popa stă scris pe frontispiciul Universității de Medicină și Farmacie din Iași, este rostit la ceremonii academice și apare pe diplomele a mii de medici. Dincolo de această solemnitate se ascunde însă o existență care ar putea părea desprinsă dintr-un roman, povestea unui copil născut într-o familie săracă din județul Vaslui, ajuns la medicină mai curând din nevoia de a obține o bursă decât dintr-un plan îndelung pregătit, speriat până la leșin de prima întâlnire cu masa de disecție și devenit, câteva decenii mai târziu, autorul unei descoperiri care avea să schimbe felul în care oamenii de știință înțeleg legătura dintre creier și întregul organism. Același om, primit în marile laboratoare ale occidentului și recunoscut de lumea științifică internațională, avea să-și petreacă ultimii ani fugind prin propria țară. Urmărit de autoritățile comuniste, îndepărtat din învățământ și silit să trăiască în anonimat, Grigore T. Popa a murit la numai 56 de ani, bolnav și aproape izolat. Destinul său cuprinde, ca într-o oglindă, drama unei întregi generații românești: ridicarea prin carte, intrarea în circuitul marilor idei europene și prăbușirea unei lumi sub groaznicul regim comunist. Istoria actualului județ Vaslui este mult mai bogată decât imaginea simplificată și nedreaptă construită în ultimele decenii, acest ținut oferind României numeroase personalități care s-au remarcat în știință, cultură, politică și viața publică. Dincolo de stereotipurile zilelor noastre, trebuie să redescoperim această moștenire și să înțelegem că, prin valoarea oamenilor săi, Vasluiul nu este cu nimic mai prejos decât oricare alt județ al țării.

AL UNSPREZECELEA COPIL AL UNEI FAMILII DE RĂZEȘI… Grigore T. Popa s-a născut la 1 mai 1892, în satul șurănești (astăzi Emil Racoviță) din actualul județ Vaslui, fiind al unsprezecelea copil al unei familii de răzeși cu posibilități modeste. În lumea rurală moldovenească de la sfârșitul secolului al XIX-lea, drumul unui asemenea copil părea stabilit dinainte. Viața se desfășura între pământ, muncile gospodăriei, lipsurile unei familii numeroase și puținele perspective oferite de sat. școala putea reprezenta o cale de ieșire, dar era una costisitoare, nesigură și rareori urmată până la capăt de fiii familiilor nevoiașe. Părinții lui Grigore au înțeles însă că băiatul avea însușiri neobișnuite. Pentru a-l ține la școală, familia a fost nevoită să vândă o parte din pământ, un sacrificiu uriaș pentru niște oameni a căror siguranță depindea tocmai de proprietatea agricolă. Mai târziu, savantul avea să poarte cu el această experiență a satului moldovenesc, a oamenilor siliți să socotească fiecare ban și a părinților care își puneau speranțele într-un copil trimis la carte. Inteligența lui s-a manifestat devreme. În 1907, când avea numai 15 ani, adolescentul din șurănești traducea o lucrare a celebrului biolog german Ernst Haeckel și îi cerea autorului permisiunea de a o publica în limba română. Era un gest aproape de necrezut pentru un elev venit dintr-un sat vasluian, un tânăr aflat încă la începutul formării sale intra în corespondență cu unul dintre savanții cunoscuți ai Europei. Tot în acei ani și-a încercat puterile traducând din monumentala anatomie a lui Henry Gray, lucrare care avea să rămână una dintre cărțile fundamentale ale studiului medical. 

A ajuns la Medicină fiindcă acolo putea primi bursă

După studiile de la Colegiul Național din Iași, Grigore Popa s-a înscris mai întâi la Facultatea de Științe Naturale. Adevărata sa pasiune părea să fie Biologia, iar Medicina nu se afla neapărat în centrul planurilor sale. Situația materială i-a schimbat însă traseul. La Facultatea de Medicină existau mai multe posibilități de obținere a unei burse, iar pentru un tânăr care nu putea conta pe sprijinul unei familii înstărite această diferență devenea hotărâtoare. Astfel, una dintre cele mai importante cariere medicale românești a început și dintr-o constrângere financiară. Intrarea în lumea Anatomiei nu a avut nimic eroic. La prima disecție, în fața cadavrului, studentul Grigore Popa a leșinat și a trebuit ajutat de un coleg să-și revină. Întâmplarea ar fi putut rămâne doar o anecdotă studențească, dacă tânărul care nu rezistase primei lecții nu ar fi devenit ulterior unul dintre marii anatomiști ai epocii sale. În timpul facultății a intrat sub influența unor profesori care i-au înțeles valoarea. Chirurgul Nicolae Hortolomei și anatomistul Francisc Rainer au avut un rol important în formarea sa, învățîndu-l că medicina nu trebuie redusă la memorarea unor denumiri și proceduri, ci trebuie întemeiată pe cercetare, observație și îndoială. Mai ales Rainer, una dintre marile personalități ale anatomiei românești, i-a deschis drumul către o concepție modernă asupra organismului uman. 

Războiul care l-a maturizat înainte de vreme

Anii formării sale s-au suprapus peste Primul Război Mondial, când Iașul devenise capitala vremelnică a unei Românii reduse la Moldova, sufocată de refugiați, epidemii, foamete și convoaie de răniți. Tânărul medic a lucrat la Spitalul „Sfântul Spiridon”, îngrijind militarii aduși de pe front. În sălile aglomerate ale spitalului, medicina nu mai era o disciplină universitară, ci lupta zilnică împotriva durerii, infecțiilor și morții. Pentru activitatea sa din timpul războiului avea să fie decorat cu Ordinul Coroana României, în grad de cavaler. În iulie 1918 s-a căsătorit cu Florica Cernătescu, fostă colegă, născută la Huși și provenită dintr-o familie cu o puternică tradiție intelectuală. Bunicul ei matern era cunoscutul savant Petru Poni. Florica și-a construit propria carieră științifică, lucrând în domeniul histologiei. În 1920, Grigore T. Popa și-a susținut doctoratul cu o lucrare despre structura funcțională a durei mater, membrana rezistentă care protejează creierul și măduva spinării. Tânărul care leșinase la prima disecție devenea astfel un specialist al anatomiei sistemului nervos, tocmai domeniul în care avea să facă descoperirea vieții sale. 

Din Șurănești, în marile laboratoare ale lumii

Momentul decisiv al carierei a venit în 1925, când Grigore T. Popa a obținut o bursă Rockefeller. Pentru un cercetător român din perioada interbelică, o asemenea bursă însemna accesul la laboratoare, biblioteci și personalități științifice aflate în prima linie a cercetării mondiale. Popa a lucrat mai întâi la Chicago, apoi la Laboratorul de Biologie Marină din Woods Hole, unul dintre marile centre americane de cercetare, iar în anii 1927-1928 și-a continuat pregătirea la Londra, la University College Hospital Medical School, sub îndrumarea anatomistului Grafton Elliot Smith. Saltul era uriaș, copilul răzeșilor din șurănești ajunsese în universitățile unei lumi care investea masiv în știință, înconjurat de cercetători veniți din numeroase țări. Nu s-a mulțumit să privească și să învețe. A intrat în laboratoare cu ambiția de a descoperi ceva nou, de a adăuga cunoașterii universale o piesă care lipsea. Însemnările și scrisorile sale din perioada americană, publicate ulterior, dezvăluie un om atent nu numai la experimente, ci și la organizarea societății, la universități, la mentalități și la diferențele dintre România și Occident. Pentru Popa, călătoria în străinătate nu a însemnat desprinderea de țară. Dimpotrivă, contactul cu marile centre academice l-a făcut să vadă mai limpede slăbiciunile universității românești și nevoia ei de înnoire. S-a întors hotărât să construiască aici, deși ar fi putut căuta o carieră mai liniștită și mai bine plătită în Occident. 

Întâlnirea cu Una Fielding și descoperirea care a rămas în istoria medicinei

La Londra a început colaborarea cu cercetătoarea australiană Una Fielding. Cei doi au studiat vasele fine din regiunea care leagă hipotalamusul, o zonă aflată la baza creierului, de hipofiză, mica glandă considerată centrul de comandă al sistemului endocrin. Într-o epocă în care această legătură era insuficient înțeleasă, cercetătorii au identificat și descris sistemul vascular portal hipotalamo-hipofizar. Primele rezultate au fost publicate începând din 1930, iar în 1933, în revista „Journal of Anatomy”, Popa și Fielding au prezentat vasele portale și relația lor cu regiunea hipofizară. Lucrarea lor oferea dovezi anatomice privind existența unei căi vasculare directe între creier și hipofiză. Cercetări ulterioare au corectat sensul circulației presupus inițial de cei doi savanți, demonstrând că sângele transportă semnalele dinspre hipotalamus către hipofiză, însă prioritatea descrierii anatomice a sistemului a rămas legată de numele lui Grigore T. Popa și al Unei Fielding. Importanța descoperirii depășea cu mult dimensiunea unor vase observate la microscop. Ea oferea una dintre cheile prin care putea fi explicat modul în care creierul comandă activitatea hormonală a organismului. Cercetarea modernă consideră lucrările celor doi drept primele dovezi ale existenței căii portale care unește hipotalamusul de hipofiză. 

Ce descoperise, de fapt, savantul vasluian?

Pentru cititorul din afara medicinei, sistemul portal hipotalamo-hipofizar poate părea o formulă complicată, greu de înțeles. Rolul său este însă esențial, hipotalamusul primește informații despre ceea ce se petrece în organism și transmite către hipofiză semnale chimice. Hipofiza trimite, la rândul ei, ordine către alte glande, influențînd creșterea, reproducerea, funcționarea tiroidei și a glandelor suprarenale, reacțiile la stres și numeroase procese metabolice. Vasele descrise de Popa și Fielding permit acestor mesaje să ajungă repede și într-o concentrație suficientă la destinație. Fără această legătură directă, substanțele produse de hipotalamus s-ar risipi în circulația generală înainte de a putea transmite comanda necesară. Cu alte cuvinte, cei doi cercetători au identificat una dintre căile prin care gândirea, emoțiile, stresul și activitatea cerebrală pot influența reacțiile întregului organism. Descoperirea avea să contribuie la dezvoltarea neuroendocrinologiei, domeniul care studiază legătura dintre sistemul nervos și cel hormonal. În spatele unei denumiri complicate se găsește, așadar, răspunsul la o întrebare uriașă: prin ce mecanism poate creierul să conducă procese desfășurate la mare distanță de el? O parte a răspunsului fusese găsită de un om plecat dintr-un sat al Vasluiului. 

Profesorul care nu accepta universitatea încremenită

În 1928, Grigore T. Popa a devenit profesor de anatomie la Iași. A predat, de-a lungul timpului, și histologie, anatomie patologică sau medicină legală, a îndeplinit funcții administrative la Spitalul „Sfântul Spiridon” și a condus Societatea de Medici și Naturaliști. În 1936 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar între 1938 și 1940 a fost decan al Facultății de Medicină din Iași. Nu era însă tipul profesorului care își transforma cursurile într-o repetare anuală a acelorași fraze. Considera că universitarul trebuie să producă idei, cercetări și cărți, nu doar să transmită studenților cunoștințe deja fixate în manuale. Își dorea o universitate vie, capabilă să formeze caractere și să creeze știință, iar nu o instituție mulțumită cu titluri, ceremonii și ierarhii. Exigența sa nu era întotdeauna comodă. Popa critica promovările făcute pe baza relațiilor, provincialismul, clientelismul și tendința autorităților de a controla excesiv viața universitară. Pentru el, libertatea cercetării nu constituia un privilegiu acordat profesorului, ci condiția fără de care universitatea înceta să mai fie universitate. 

Omul care a recunoscut talentul lui George Emil Palade

Printre tinerii în care Grigore T. Popa a avut încredere s-a numărat George Emil Palade, viitorul laureat al Premiului Nobel pentru Medicină. Popa i-a remarcat calitățile, l-a încurajat să-și continue pregătirea în străinătate și l-a recomandat unor laboratoare americane. Sursele biografice dedicate lui Palade arată că profesorul român a fost unul dintre cei care au înțeles devreme potențialul viitorului savant și l-au îndemnat să intre în lumea cercetării internaționale.

Prea incomod pentru orice dictatură

ÎMPOTRIVA EXTREMISMULUI… Curajul care îi dădea forță în viața publică avea să-l transforme într-o țintă. Grigore T. Popa s-a ridicat împotriva extremismului, rasismului și intervenției politice în universitate. Nu s-a acomodat nici cu presiunile extremei drepte, nici cu noua ordine impusă după război de comuniști. În 1942 s-a mutat la București, unde a preluat catedra de Anatomie. După instalarea autorităților sprijinite de sovietici, discursurile sale despre libertatea spiritului, morala creștină și pericolul dictaturii au devenit tot mai incomode. Popa îi așeza pe marii tirani ai epocii sub aceeași judecată morală, indiferent de ideologia în numele căreia își justificau abuzurile. A criticat deopotrivă fascismul și comunismul, plătind pentru refuzul de a-și subordona conștiința unei puteri politice. A fost îndepărtat treptat din viața universitară, iar autoritățile au început să-l urmărească. Savantul cunoscut în marile centre științifice ale Occidentului devenea suspect în propria țară tocmai pentru că vorbea liber. Laboratoarele în care fusese respectat se aflau acum departe, iar în România anilor de început ai comunismului valoarea profesională nu mai oferea nicio protecție.

Ziua în care studenții au făcut zid în jurul lui

CRUNT… Unul dintre cele mai dramatice episoade s-ar fi petrecut în 1947, când agenții autorităților au venit la Facultatea de Medicină pentru a-l aresta. Potrivit mărturiilor familiei și relatărilor publicate ulterior, vestea s-a răspândit printre studenți, iar câteva sute dintre ei s-au strâns în jurul profesorului, formând un zid uman. În învălmășeala creată, Popa a reușit să părăsească imobilul printr-o ieșire din spate.

Moartea unui savant în propria țară

TRIST… Grigore T. Popa suferea de hipertensiune severă și de o afecțiune renală gravă. Viața clandestină, teama permanentă și lipsa tratamentului adecvat i-au grăbit sfârșitul. Ar fi putut încerca să plece din România, dar a refuzat să-și părăsească țara. A murit la 18 iulie 1948, la vârsta de 56 de ani. La înmormântare au venit puțini oameni, nu pentru că profesorul ar fi fost uitat, ci pentru că simpla prezență lângă familia unui urmărit politic putea atrage suspiciunea autorităților. Frica reușise să golească până și drumul către cimitir. Savantul care descoperise una dintre căile de comunicare ale creierului cu organismul părăsea lumea într-o țară în care comunicarea liberă dintre oameni devenise primejdioasă.

Un nume restituit după decenii de tăcere

CĂDEREA COMUNISMULUI ȘI REABILITAREA NUMELUI SAVANTULUI… În timpul regimului comunist, memoria lui Grigore T. Popa a rămas multă vreme împinsă în umbră. Descoperirea științifică nu putea fi ștearsă din literatura medicală internațională, dar omul incomod, profesorul care criticase dictatura și fusese urmărit de autorități nu putea fi prezentat în întregime. Abia după căderea comunismului, biografia sa a putut fi recuperată fără amputări și fără formulele impuse de cenzură. Astăzi, Universitatea de Medicină și Farmacie din Iași îi poartă numele. Este o reparație simbolică importantă, dar povestea sa merită să treacă dincolo de mediul universitar. Pentru Vaslui, Grigore T. Popa este dovada că dintr-un sat sărac al Moldovei putea porni un om capabil să intre în marile laboratoare ale lumii și să lase în urmă o descoperire fundamentală.