„STATI CUMINTI LA LOCURILE VOASTRE”… În ultimele 48 de ore, cea mai mare parte a presei centrale a descoperit o nouã misiune publicã: sã-i învete pe români cum se protesteazã frumos. Pasnic, ordonat, între gardurile puse de autoritãti, fãrã blocaje, fãrã nervi si, mai ales, fãrã sã deranjeze Puterea. În timpul si dupã protestul crescãtorilor de animale din Piata Victoriei, televiziunile au vorbit pe larg despre violente, provocatori si persoane infiltrate printre fermieri. Au existat, într-adevãr, incidente grave: manifestanti care au fortat dispozitivele de ordine si au aruncat cu obiecte, jandarmi rãniti, persoane care au avut nevoie de îngrijiri medicale si zeci de oameni dusi la politie. Aceste fapte nu trebuie ascunse si nicidecum transformate în eroism. Însã, dupã o zi întreagã de transmisii, nicio televiziune nu si-a pus întrebarea elementarã: ce i-a determinat pe niste oameni care muncesc de dimineata pânã seara, la sute de kilometri de Bucuresti, sã-si lase animalele si gospodãriile si sã vinã în fata Guvernului? Aici, interesul mediatic a dispãrut subit. Crescãtorii au venit inclusiv pe fondul restrictiilor care afecteazã exporturile de ovine si caprine si au depus o listã de revendicãri. Asadar, dincolo de imaginile spectaculoase cu garduri, gaze si îmbrânceli existã o problemã economicã si socialã care meritã cel putin aceeasi atentie.
În schimb, ni s-a tot repetat obsesiv cã protestul trebuie sã fie „pasnic”. Fireste cã trebuie sã existe o limitã: sã lovesti oameni, sã arunci cu pietre sau sã distrugi bunuri nu reprezintã o rezolvare a problemelor. Dar de aici pânã la ideea cã orice protest legitim trebuie sã fie complet inofensiv este o distantã enormã. Sã vii în tarcul rezervat manifestantilor, sã bati douã ore într-un bidon de plastic, sã strigi câteva lozinci si apoi sã pleci acasã, având grijã sã nu încurci traficul si programul demnitarilor, asta o fi cheia unei manifestatii? Protestul din Piata Victoriei a avut loc tocmai pentru cã dialogul obisnuit a esuat si pentru cã oamenii trãiesc cu sentimentul cã nu mai sunt auziti.
Este o diferentã foarte mare între violentã si nesupunere civicã, între vandalizarea unui magazin si blocarea unei strãzi, între agresarea unui jandarm si refuzul manifestantilor de a rãmâne cuminti în perimetrul în care protestul lor e aproape invizibil.
Iar presa ar trebui sã fie prima care face aceastã distinctie, nu prima care o sterge. Cu atât mai mult cu cât aceeasi presã a relatat, în decembrie 2025, despre confruntãrile de la Bruxelles, unde mii de fermieri europeni au protestat în timpul summitului UE. Au fost tractoare, baricade fortate, obiecte aruncate spre politisti, gaze lacrimogene si tunuri cu apã. Protestatarii contestau, printre altele, politica agricolã europeanã si acordul comercial UE-Mercosur. Oare Prelipceanu, Gâdea, Ciuvicã si toti ceilalti corifei ai televiziunilor românesti au privit cu aceeasi mãsurã furia socialã de la Bruxelles ca si pe cea din Piata Victoriei?
Nu trebuie apãrati cei care au aruncat cu pietre, însã trebuie întrebat de ce mii de oameni au ajuns sã considere cã simpla lor prezentã în fata unei institutii nu mai este suficientã pentru a fi ascultati. Iar rolul jurnalistului nu este sã devinã instructorul de bune maniere al cetãteanului revoltat si nici purtãtorul de cuvânt al autoritãtii. Rolul lui este sã punã întrebãri, inclusiv întrebãri neplãcute pentru Guvern. Ce revendicã acesti oameni? Cât au pierdut? Cine a luat deciziile pe care le contestã? Au fost consultati? Ce solutii li s-au oferit? De ce negocierile n-au functionat înainte ca oamenii sã ajungã în stradã? Condamnarea violentei este simplã, o poti face în câteva cuvinte, însã rolul presei este cu totul altul, pentru cã România nu duce lipsã de cetãteni cãrora li se spune sã stea linistitI, ci duce lipsã de institutii obligate sã explice de ce oamenii au ajuns sã nu mai vrea sã stea linistiti.
Penibil!