
În schimb, ni s-a tot repetat obsesiv cã protestul trebuie sã fie „pasnic”. Fireste cã trebuie sã existe o limitã: sã lovesti oameni, sã arunci cu pietre sau sã distrugi bunuri nu reprezintã o rezolvare a problemelor. Dar de aici pânã la ideea cã orice protest legitim trebuie sã fie complet inofensiv este o distantã enormã. Sã vii în tarcul rezervat manifestantilor, sã bati douã ore într-un bidon de plastic, sã strigi câteva lozinci si apoi sã pleci acasã, având grijã sã nu încurci traficul si programul demnitarilor, asta o fi cheia unei manifestatii? Protestul din Piata Victoriei a avut loc tocmai pentru cã dialogul obisnuit a esuat si pentru cã oamenii trãiesc cu sentimentul cã nu mai sunt auziti.
Este o diferentã foarte mare între violentã si nesupunere civicã, între vandalizarea unui magazin si blocarea unei strãzi, între agresarea unui jandarm si refuzul manifestantilor de a rãmâne cuminti în perimetrul în care protestul lor e aproape invizibil.
Iar presa ar trebui sã fie prima care face aceastã distinctie, nu prima care o sterge. Cu atât mai mult cu cât aceeasi presã a relatat, în decembrie 2025, despre confruntãrile de la Bruxelles, unde mii de fermieri europeni au protestat în timpul summitului UE. Au fost tractoare, baricade fortate, obiecte aruncate spre politisti, gaze lacrimogene si tunuri cu apã. Protestatarii contestau, printre altele, politica agricolã europeanã si acordul comercial UE-Mercosur. Oare Prelipceanu, Gâdea, Ciuvicã si toti ceilalti corifei ai televiziunilor românesti au privit cu aceeasi mãsurã furia socialã de la Bruxelles ca si pe cea din Piata Victoriei?
Nu trebuie apãrati cei care au aruncat cu pietre, însã trebuie întrebat de ce mii de oameni au ajuns sã considere cã simpla lor prezentã în fata unei institutii nu mai este suficientã pentru a fi ascultati. Iar rolul jurnalistului nu este sã devinã instructorul de bune maniere al cetãteanului revoltat si nici purtãtorul de cuvânt al autoritãtii. Rolul lui este sã punã întrebãri, inclusiv întrebãri neplãcute pentru Guvern. Ce revendicã acesti oameni? Cât au pierdut? Cine a luat deciziile pe care le contestã? Au fost consultati? Ce solutii li s-au oferit? De ce negocierile n-au functionat înainte ca oamenii sã ajungã în stradã? Condamnarea violentei este simplã, o poti face în câteva cuvinte, însã rolul presei este cu totul altul, pentru cã România nu duce lipsã de cetãteni cãrora li se spune sã stea linistitI, ci duce lipsã de institutii obligate sã explice de ce oamenii au ajuns sã nu mai vrea sã stea linistiti.
Penibil!