Dupã ce si-a împãrtit toatã averea sãracilor si si-a predat viata în mâinile lui Hristos, Sfântul Antonie cel Mare a ales calea pustniciei si odatã cu ea lupta cea mare cu duhurile necurate. Se spune cã atunci când veneau apropiati sã-i aducã pâine în mormântul pe care si l-a ales drept cãmin, auzeau cum sfântul certa diavolii si-i înfrunta curajos, punându-si toatã credinta în mâinile lui Dumnezeu. Asadar, Sfântul Antonie cel Mare este cunoscut ca întemeietorul vietii monahale si un apãrãtor de nãdejde în lupta crestinului cu ispitele diavolesti.
Sfântul s-a nãscut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, în anul 251, într-o familie de tãrani crestini înstãriti. El a fost socotit cel mai reprezentativ ascet pentru duhul vietii cãlugãresti.
Dupã moartea pãrintilor sãi, si-a împãrtit averea sãracilor si dupã ce si-a încredintat sora unei comunitãti de fecioare, s-a retras în singurãtate, mai întâi într-o colibã de lângã satul natal, apoi într-un mormânt idolesc si, de la 35 de ani, la marginea unui desert, unde s-a nevoit timp de 20 de ani. Acest ultim loc l-a pãrãsit, silit fiind de ucenicii sãi care vedeau cum sfântul îsi pierde viata de pe urma bãtãilor pe care le primea de la diavoli.
Se povesteste cã însusi Iisus i-a apãrut sfântului într-o vedenie, dupã încercãrile grele la care a fost supus de duhurile întunericului, iar la întrebarea lui Antonie: “Unde ai fost Preadulce Hristoase? Pentru ce dintr-u început nu Te-ai arãtat ca sã usurezi durerile mele?”, acesta a primit drept rãspuns: “Antonie, aici eram, si asteptam sã vãd nevointa ta; deci, de vreme ce ai rãbdat si nu te-au biruit, de acum îti voi fi tie de-a pururea ajutor si te voi face sã fii renumit pretutindeni”.
Cu ajutorul Celui Preaînalt, Antonie devine pãrintele duhovnicesc al multor cãlugãri din diversele comunitãti monastice din pustia egipteanã, cele mai vestite fiind cele din Nitria si Sketis.
Dupã o cãlãtorie, în anul 310, la Alexandria, întreprinsã pentru îmbãrbãtarea crestinilor prigoniti din cauza persecutiei lui Maximin, Antonie se stabileste în 312 în adâncul desertului, pe muntele Kolzim, unde a rãmas împreunã cu doi ucenici pânã la sfârsitul vietii.
Sfântul a trecut la cele vesnice în anul 356 d. Hr. în desertul de pe malul drept al Nilului si a dorit ca trupul lui sã nu fie gãsit, fiind înmormântat de cei doi ucenici într-un loc numai de ei stiut..
