Vacanță cu trăsura prin județ. Ce a văzut profesorul Ghibănescu și ce a scris despre Vasluiul de altădată

CUM SE FĂCEA UN CONCEDIU ÎN TRECUT… În zilele de azi, concediul înseamnă adesea să călătorești departe de casă, la mii de kilometri dacă se poate, pe plaje exotice sau în metropole străine. Uităm uneori că o adevărată vacanță poate fi făcută și acasă, o călătorie pe drumurile județului. Această lecție ne-o oferă profesorul Gheorghe Ghibănescu, renumit istoric care a copilărit la Huși și care în vara anului 1904 a ales să își petreacă zece zile de vacanță cutreierându-și ținutul natal, fostul județ Fălciu (parte a actualului județ Vaslui). În locul trenurilor rapide și al destinațiilor îndepărtate, el a preferat trăsura cu cai și drumurile prăfuite ale copilăriei pentru a redescoperi istoria satelor pe care le studiase. Rezultatul?

La început de august 1904, Ghibănescu părăsea liniștea toropită a Iașilor într-o trăsură legănată, lăsând în urmă bariera Țuțora și îndreptându-se spre sud. Căldura verii era apăsătoare, iar un prieten îl ducea până aproape de Ghermănești, la hotarul actualului județ Vaslui, căci înainte, județul Fălciu mergea până la Răducăneni. De acolo, profesorul avea să-și continue singur drumul pe meleagurile natale. În zare, colinele Hușiului se desfășurau în fața profesorului, iar praful drumului se ridica în urma roților, semn că aventura începuse. În apropiere de Ghermănești, trăsura lui Ghibănescu a părăsit șoseaua principală și a apucat un drum lateral, mai aproape de Prut. Profesorul zâmbea, amintindu-și de o scriere a lui Negruzzi despre farmecul călătoriei cu trăsura, trenul te duce repede, dar trăsura te lasă să simți locurile și, într-adevăr, drumurile de acum 120 de ani făceau ca trăsura să tremure din toate încheieturile. Din clipa în care a intrat în județul Fălciului, fiecare oprire și fiecare kilometru străbătut îi ofereau prilejul să vadă istoria acelor locuri, căci în fiecare drum, deal, sat și pădure vedea trecutul, fiindcă cunoștea acest trecut mai bine decât se cunoștea pe sine însuși. 

Popas la Podoleni și amintiri din copilărie

După acest popas, în toiul arșiței după-amiezii, Ghibănescu și-a luat rămas bun de la prietenul Pascu și a pornit din nou la drum. Urma un segment dificil, prin câmpie, până la Drânceni pe malul Prutului. Zăpușeala era cumplită, „ce topiță! ce zăduf!”, notează el, iar trăsura gonea la trap ușor, făcând un vânt fierbinte ce ardea obrajii. Pământul încins părea că stă să ia foc. Cu greu, spre ora patru după-amiază (cam pe la vremea când în sat se bate toaca de vecernie), a atins culmea unui deal unde se afla un mic pichet de grăniceri. De acolo, panorama s-a deschis din nou: valea Drânceniului li se așternea înainte ca o covată uriașă acoperită de lunci, printre care Prutul șerpuia încotit. Drumul șerpuia și el în zigzag, coborând de pe deal. 

La obârșie, printre ai săi: Drânceni

În Drânceni, cunoscut și ca târgușorul Brânza, după numele unui vechi proprietar, Ghibănescu nu era un străin. Aici locuiau sora sa, precum și nepoate și strănepoate pe care nu le mai văzuse de ani buni. Sosirea sa a fost o mică sărbătoare de familie, rudele l-au întâmpinat cu bucurie, curioase de poveștile pe care le aduce de la Iași. Profesorul a poposit la casa surorii sale, bucuros să fie din nou în mijlocul familiei. Drânceniul, altădată un micuț port la Prut, zăcea acum într-o mare stagnare de afaceri, după cum observa cronicarul nostru. Oamenii locului, funcționari de vamă, negustori români, evrei și greci, priveau neputincioși la Prutul secătuit. Bătrânii spuneau că nu mai văzuseră apele atât de scăzute de când erau copii, un om putea aproape să treacă râul cu pantalonii suflecați. Șlepurile care altădată transportau sute de tone de cereale zăceau trase la mal, rugându-se parcă de vremuri mai bune. Pe deasupra, Prutul își schimbase cursul de-a lungul anilor și mușca încet din malul pe care era așezat târgușorul, forțînd casele să se mute mai spre valea Cânepii. O jumătate de așezare deja fusese înghițită de ape, semn că nimic nu e veșnic, nici măcar uscatul sub picioare. Seara, după revederea cu familia, Ghibănescu a ieșit „la un pahar de vorbă” cu cîțiva oameni marcanți ai locului, dornici să stea la taifas cu fostul lor deputat și savant. A stat mult de vorbă cu învățătorul Porumbeanu și soția lui, un cuplu venerabil care educase generații întregi de tineri din Drânceni. Porumbeanu era un adevărat apostol al școlii la sat, deși trecut de prima tinerețe, avea o sete de cultură și un respect pentru oamenii de bine care l-au impresionat pe Ghibănescu. Apoi a stat la masă și cu primarul târgului, nimeni altul decât vărul său Mihai, poreclit „Drânceanul”. Un personaj interesant, acest văr Mihai, deși cu carte puțină, era un om de afaceri descurcăreț, negustor la bază, foarte pragmatic în felul cum vedea toate problemele comunității. Ghibănescu a constatat cu plăcere că putea discuta cu el ore întregi, fără să se plictisească, așa de variate și interesante erau subiectele abordate. Vărul Mihai era fatalist de felul lui, credea în zicala „fiecare lucru la vremea lui” și nu se impacienta în fața greutăților, ceea ce într-o vreme de secetă era poate o binecuvântare. Cei doi veri au depănat povești de familie și au dezbătut politică locală până târziu, bucurându-se de revederea neașteptată. 

Spre Deleni: în căutarea strămoșilor

După ce și-a încărcat sufletul cu bucuria familiei, Ghibănescu și-a continuat călătoria, căci inima îi spunea că mai are locuri de văzut și povești de aflat. Și-a luat rămas bun de la ai săi din Drânceni și, într-o dimineață răcoroasă, a pornit spre vest, în interiorul județului, către satul Deleni, locul de baștină al neamului Ghibănescu. Nu a călătorit singur, un flăcău voinic din sat, poreclit Hobincu, i s-a alăturat călare. Împreună cu Hobincu și cu alți cîțiva însoțitori din partea locului, profesorul a străbătut dealurile și văile spre inima Delenilor Ghibanilor. Drumul spre Deleni a fost și el plin de aventuri mici, au traversat o pădure deasă, codrii Olteneștiului și ai Zgurei, unde trunchiuri prăvălite tăiau cărarea și tufișurile încâlcite abia lăsau trăsura să înainteze. Acolo, sub bolta crengilor seculare, Ghibănescu a simțit din nou fiorul trecutului, și-a imaginat parcă vechii daci și druizii sub stejari. Pădurea bătrână, îl făcea să se gândească la timpurile primordiale, când codrii acopereau Moldova, iar oamenii trăiau sub copaci. I-a trecut prin minte legenda Codrilor Cosminului și și-a amintit cum îi prevenise preotul din Covasna să nu se aventureze prin pădure. Spre seară, caravana a ieșit din pădure și a coborât pe șesul Bâzgăi, aproape de râul Elanului, îndreptându-se către Deleni. Noaptea deja se lăsase când au ajuns la destinație, dar în Deleni îi aștepta o primire călduroasă. Părintele satului pregătise totul: „puii erau deja jumuliți, borșul fierbea în oală”, un festin se așternea în fața musafirilor neașteptați. Flăcăii din alai, voinici și puși pe șotii, au animat iarăși atmosfera, s-a stat la masă cu glume și povești până târziu după miezul nopții. Era una din acele seri memorabile, cu râsete, cu gazde la cheremul musafirilor, cum spunea Ghibănescu. Pentru Gheorghe Ghibănescu, acea noapte a avut o semnificație aparte, pentru prima dată dormea în satul Deleni, vatra de obârșie a familiei sale. „Tot neamul Ghibanilor din Deleni se trage”. S-a culcat târziu, pe un pat improvizat, sub cerul senin, dar somnul i-a fost „cel mai dulce” din câte își amintea. Poate pentru că în minte îi fremăta dorul de a afla ceva despre moșii și strămoșii Ghibanilor, dor care îl mânase spre Deleni. S-a gândit la asta până a adormit. Așa și el, a doua zi era hotărât să asculte cât mai multe povești ale locului și să învețe tot ce se putea despre istoria neamului său. 

În căutarea istoriei Delenilor

Ziua petrecută la Deleni a fost dedicată explorării trecutului. Ghibănescu, ca un adevărat istoric, a umblat din casă în casă, a stat de vorbă cu cei mai bătrâni oameni ai satului și a scotocit prin podurile bisericii și ale primăriei după documente vechi. Știa că undeva trebuie să existe uricul satului, actul de proprietate de pe vremuri, care ar putea lumina începuturile așezării și originea răzeșilor de aici. Aflase el de la un moșneag, moș Codreanu, că acesta deținea cel mai vechi hrisov al satului, dar nu-l arăta nimănui, păzindu-l ca pe o comoară. Neobosit, profesorul a apelat la autorități, a mers la primarul din Deleni, un vechi prieten, și l-a rugat să-i dea ajutor. Dis-de-dimineață s-au pus pe treabă, au scotocit prin hrisoave prăfuite, au citit inscripții vechi de pe pietrele de mormânt din cimitirul bisericii și au notat nume și date. Ghibănescu era în al nouălea cer, vacanța lui devenise și muncă de arhivă, dar era o muncă făcută din pasiune pură. Pentru sătenii care îl vedeau umblând prin poduri pline de praf sau stând sub copaci cu niște pergamente îngălbenite în mână, spectacolul era neobișnuit. Spre amiază, eforturile i-au fost răsplătite. Ghibănescu a reușit să schițeze, cu informațiile găsite și relatările bătrânilor, istoria răzeșilor din Deleni și genealogia familiei sale Ghibănescu. A aflat de vechi împroprietăriri de pe vremea lui Ștefan cel Mare, de năzbâtiile unor străbuni care-și disputaseră hotarele prin părțile locului, de cum satul și-a luat numele de la așezarea sa pe „deleni” (costișa dealului).

Misterul dezlegat al numelui satului Mușata, azi comuna Berezeni. Vine de la Mușatini, neamul din care se trage Ștefan cel Mare

ULTIMELE POPASURI… Zilele rămase din periplul de zece zile le-a folosit pentru a vedea și alte sate din împrejurimi, fiecare cu oamenii, legendele și provocările lor. A ajuns prin Oltenești, un sat așezat și el pe coastele unui deal, de unde casele se vedeau frumos rânduite. A mers la Grumăzoaia, unde a avut ocazia să răsfoiască un teanc impresionant de documente vechi (spunea că ar fi avut nevoie de timp înzecit să le studieze pe toate cele 500 de hârtii găsite acolo!). Peste tot pe unde a trecut, Ghibănescu a notat date din cronici și a cules informații orale. Înainte de a se întoarce la Iași, profesorul mai avea un dor de împlinit, să-l viziteze pe Iancu Pivniceriu, un vechi camarad de luptă politică din anii în care ambii fuseseră deputați de Fălciu. Iancu locuia într-un cătun dintr-o vale numită pitoresc Mușata. Valea Mușatei, însă, în acel august 1904, frumoasă nu prea era, seceta o prefăcuse aproape lipsit de viață. Până și numele de Mușata era un mister, unii ziceau că vine de la Mușatini (din secolul XIV), alții că doar pârâul se numise așa, iar satul avusese cândva alt nume. Ghibănescu a cercetat pe scurt și această enigmă, găsind într-un jurnal de judecată detalii despre moșia Mușata și un act de pe la 1487 al lui Ștefan-Vodă. Seara, sub lumina lunii, masa s-a întins afară, la aer. Un lăutar din Grumăzoaia cu scripca lui a început să cânte romanțe și doine. Ghibănescu și Iancu, colegi de Parlament altădată, au depănat amintiri politice. În cele zece zile ale peregrinărilor sale prin Fălciu, străbătuse zeci de sate și colțuri uitate de lume, venise chiar și „la capătul lumii”. Își văzuse ținutul natal în toată splendoarea și în tot necazul lui cauzat de secetă.

Lecția unei vacanțe: acasă, în trecut 

PE DRUMURILE COPILĂRIEI… Când, în cele din urmă, vacanța lui Ghibănescu s-a sfârșit, el s-a întors la catedra sa din Iași cu tolba plină de povești și date istorice. Cele 13 articole pe care le-a publicat în ziarul „Evenimentul” din 1904 sub titlul „Zece zile de vacanție” stau mărturie pentru bogăția spirituală a acelei călătorii. Din fiecare rând transpare uimirea și bucuria de a-și fi regăsit obârșia. Pentru el, concediul din 1904 nu a fost despre odihnă, ci despre căutare, a identității, a memoriei locale, a frumuseții ascunse în lucrurile simple. Contrastul cu vacanțele noastre moderne este izbitor. Noi alergăm spre destinații exotice, în timp ce Ghibănescu a ales să meargă acasă, și nu oricum, ci cu ochii larg deschiși, ca un călător în timp. El ne învață că uneori cea mai frumoasă călătorie pe care o putem face este aceea pe drumurile copilăriei și ale trecutului nostru. Fiecare copac bătrân de pe marginea drumului, fiecare deal sau vale din satul natal au povești nebănuite de spus, dacă avem răbdare să le descoperim. Într-o lume grăbită, profesorul Gheorghe Ghibănescu ne dă o lecție de reflecție, și-a luat trăsura în locul trenului, a căutat istorie acolo unde ceilalți vedeau doar praf și arșiță. Poate că ar trebui și noi, cei de azi, când ne facem planuri de vacanță, să ne amintim de exemplul său, că uneori, pentru a ne regăsi pe noi înșine, merită să ne întoarcem acasă, pe drumurile natale.