Frate al marelui diplomat Constantin Diamandy, fiu al unei vechi familii boieresti moldovenesti si personaj greu de încadrat în tiparele epocii, George Diamandy a trãit ca un nelinistit al istoriei: între conacul moldovenesc, Parisul socialist, Parlamentul României, transeele Marelui Rãzboi si Rusia revolutionarã. Sfârsitul sãu, petrecut pe o corabie lovitã de furtunã, în Marea Nordului, pare desprins dintr-un roman.
În iarna tulbure a anului 1917, când Rusia se prãbusea sub loviturile revolutiei, iar bolsevicii schimbau cu brutalitate ordinea vechii lumi, doi frati proveniti de la Gura-Idrici din neamul boieresc al Diamandestilor trãiau, aproape simultan, douã drame istorice. Constantin Diamandy, diplomat al României la Petrograd, era arestat de noile autoritãti bolsevice, într-un gest care zguduia relatiile dintre România si Rusia revolutionarã. Fratele sãu, George Diamandy, bolnav si grãbit sã ajungã în Occident, încerca sã scape din haosul rusesc pe drumul înghetat al nordului, prin Arhanghelsk, spre mãrile reci care duceau cãtre Europa. Pentru George Diamandy, plecarea din Rusia era de fapt o fugã dintr-o lume care se destrãma. Pe vasul care îl purta spre Occident, inima lui George Diamandy a cedat. Nu a murit într-un conac moldovenesc, nici într-un salon parizian, nici într-un spital, asa cum poate s-ar fi cuvenit unui om crescut în lumea privilegiatã a boierimii. A murit pe mare, departe de tarã, într-o cãlãtorie fãrã întoarcere. Iar sfârsitul sãu a avut un iz de roman dramatic: trupul nu i-a fost adus acasã, nu a fost asezat într-un cavou de familie, nu a primit cruce într-un cimitir românesc. Dupã obiceiul marinãresc, a fost coborât în valuri. Asa s-a încheiat destinul unuia dintre cei mai nelinistiti fii ai vechii Moldove: George Diamandy, boier socialist, dramaturg, gazetar si om politic. În timp ce fratele sãu Constantin era prins în vârtejul bolsevic de la Petrograd, George dispãrea în larg, îngropat nu în pãmântul tãrii din care plecase, ci în marea rece a Nordului. Putine destine românesti din Marele Rãzboi au o imagine finalã mai puternicã: un Diamandy arestat de revolutie, altul înghitit de mare.
O familie din vechea Moldovã
În istoria Vasluiului, numele Diamandy trimite la o lume de mult dispãrutã: conace, mosii, politicã, diplomatie si educatie occidentalã. Familia Diamandy, de origine greacã, intratã de generatii în boierimea Moldovei în perioada fanariotã, a dat României oameni publici care au circulat firesc între Bârlad, Iasi, Bucuresti, Paris si Petrograd. George Diamandy s-a nãscut în 1867 la Gura-Idrici, fiind legat prin origine de spatiul Bârladului si al Rosiestiului de astãzi. Tatãl sãu, Iancu Diamandy, a fost proprietar, parlamentar si prefect de Tutova, iar mama, Cleopatra Catargi, provenea dintr-un alt neam boieresc important. Din aceastã casã cu pretentii aristocratice avea sã iasã nu doar George, personajul nelinistit, ci si Constantin Diamandy, fratele sãu, marele diplomat al României moderne.
Constantin a intrat în istorie prin misiunea sa de la Petrograd, prin rolul jucat în apropierea României de Antantã si prin destinul dramatic al diplomatului român arestat de bolsevici din ordinul lui Lenin. Dar, lângã aceastã figurã diplomaticã impunãtoare, George Diamandy rãmâne poate mai spectaculos prin contradictiile sale: boier si socialist, proprietar si reformator, om bolnav si voluntar de rãzboi, dramaturg si agitator politic.
Boierul care s-a visat revolutionar
George Diamandy nu a fost un tânãr supus regulilor. În propria sa relatare autobiograficã, se descria fãrã menajamente: elev mediocru, dar cititor avid, format mai mult prin lecturi decât prin disciplinã scolarã. Copilãria i-a fost marcatã de boalã: paludism, reumatism si afectiuni cardiace, suferinte care îl vor urmãri pânã la moarte. De tânãr, a fost atras de ideile socialiste. Pentru un fiu de boieri moldoveni, aceastã alegere pãrea aproape o sfidare, dar nu a fost singurul, ne amintim si de Lucretiu Pãtrãsacanu. În timp ce familia sa apartinea lumii proprietãtii si a influentei politice, George privea spre muncitori, spre reforme sociale si spre curentele radicale ale Europei de la sfârsitul secolului al XIX-lea.
A plecat la Paris pentru studii de drept, dar dreptul l-a interesat mai putin decât efervescenta intelectualã a Cartierului Latin. Acolo a intrat în cercurile socialiste studentesti, a participat la congrese internationale si a fondat revista „L’Ère Nouvelle”, una dintre primele publicatii marxiste importante din Franta. În paginile ei apãreau nume sonore ale stângii europene, iar Diamandy, tânãrul moldovean cu accent provincial si ambitii continentale, se afla în mijlocul acestei lumi.
Între Paris, Parlament si teatru
Întors în România, George Diamandy s-a apropiat de miscarea socialistã de la noi, apoi a fãcut parte din gruparea „generosilor”, socialistii care au trecut spre Partidul National Liberal. A ajuns deputat, a fost implicat în dezbateri politice, dar niciodatã nu a devenit un om comod pentru cei din jur. Contemporanii îl descriau adesea contradictoriu. Unii îl vedeau ca pe un idealist sincer, altii ca pe un excentric. Avea gustul scenei, al gestului neobisnuit, al replicii tãioase. A scris teatru, a condus pentru scurt timp Teatrul National din Bucuresti si s-a implicat în viata literarã. Era, în acelasi timp, om politic, publicist, dramaturg, proprietar de mosie, reformator social si personaj de salon.
Aceastã amestecare de roluri îl face interesant si astãzi. George Diamandy nu încape într-o etichetã simplã. Nu a fost doar socialist, nici doar boier, nici doar liberal, nici doar scriitor. A fost un om al rupturilor si al contradictiilor.
Marele Rãzboi si drumul spre Rusia
În anii Primului Rãzboi Mondial, George Diamandy s-a pronuntat pentru apropierea României de Antantã. A fost folosit în misiuni politice si diplomatice neoficiale, mai ales datoritã legãturilor sale franceze. Franta era pentru el nu doar o putere aliatã, ci aproape o a doua patrie. În 1916, dupã intrarea României în rãzboi, Diamandy s-a înrolat voluntar, desi era bolnav. Imaginea boierului socialist, trecut de prima tinerete, cu probleme cardiace, plecând spre front, are ceva teatral, dar si tragic. România avea sã sufere rapid înfrângeri grele, iar autoritãtile, familia regalã, Parlamentul si o parte a elitei s-au retras la Iasi.
Acolo, în capitala refugiului românesc, George Diamandy a devenit tot mai apropiat de curentele radicale. Revolutia bolsevicã din februarie 1917 i-a aprins imaginatia politicã. În primãvara acelui an, a contribuit la formarea Partidului Muncii, o grupare de stânga care cerea reforme sociale si politice într-un moment în care România se afla sub presiunea frontului, a foametei, a refugiului si a trupelor rusesti tot mai indisciplinate.
Rusia revolutionarã: sperantã, haos si primejdie
Episodul rusesc este punctul cel mai dramatic al biografiei sale. În 1917, George Diamandy a plecat în Rusia, unde se afla si fratele sãu Constantin, ministrul României la Petrograd. Dar Rusia pe care o gãsea acolo nu mai era imperiul tarilor, ci o tarã sfîsiatã între guverne, soviete, soldati rãzvrãtiti si partide revolutionare. Pentru George, care visase o viatã întreagã la democratie socialã si reformã, Rusia revolutionarã putea pãrea la început locul în care istoria se deschidea spre viitor. În realitate, era o capcanã. Revolutia din octombrie a adus bolsevicii la putere, iar relatiile româno-ruse au intrat într-o fazã explozivã. Tezaurul României se afla la Moscova, armatele ruse de pe frontul românesc se dezorganizau, iar diplomatii români deveneau tinte ale noului regim.
Constantin Diamandy avea sã fie arestat de bolsevici la Petrograd, într-un episod grav si rar în istoria diplomatiei. George, prins si el în vâltoarea Rusiei, a ales sã fugã spre nord, cãtre Arhanghelsk, portul înghetat de la Marea Albã, una dintre ultimele iesiri posibile spre Occident.
Vasul „Kursk” si moartea în Marea Nordului
De la Arhanghelsk, George Diamandy s-a îmbarcat pe vasul „Kursk”, cu destinatia Occidentului. Voia sã ajungã în Franta, tara în care îsi trãise tineretea intelectualã si unde spera, probabil, sã reintre în lupta pentru cauza României. Pe vas nu se aflau doar refugiati români sau diplomati fugiti de revolutie. La bord erau mii de cehoslovaci care se îndreptau spre frontul occidental, precum si sute de femei franceze. Era o navã a salvãrii: soldati, civili, oameni care fugeau din calea revolutiei si a rãzboiului.
În noaptea de 27 decembrie 1917, vasul a fost surprins de o mare furtunã în mijlocul mãrii, în apropierea coastelor Shetlandului la nord de Marea Britanie, inima lui George Diamandy a cedat. Boala care îl urmãrise din tinerete l-a ajuns din urmã în largul mãrii. A murit pe vas, departe de Moldova, de Bucuresti, de Iasi, de Paris si de toate scenele pe care le traversase. Trupul sãu nu a fost adus acasã. A fost înmormântat în mare, dupã obiceiul marinarilor. Scena are o fortã tulburãtoare: un boier moldovean, socialist de salon si agitator politic, coborât în valurile reci ale Mãrii Nordului, în timp ce un cor de cehoslovaci îi cânta marsul funebru. Pentru un om care iubise teatrul, destinul i-a scris o ultimã scenã mai puternicã decât orice piesã.
Un vasluian uitat, dar nu neînsemnat
George Diamandy nu este astãzi la fel de cunoscut ca fratele sãu Constantin. Nici opera sa dramaticã nu a rãmas în prim-planul literaturii române. Totusi, viata lui meritã amintitã, mai ales aici, în Vaslui, unde numele Diamandy apartine istoriei locale si nationale deopotrivã. El a fost un om al contradictiilor unei epoci în schimbare. În el se întâlnesc boierimea Moldovei, socialismul european, liberalismul românesc, cultura francezã si revolutia rusã. A fost uneori ridicol, alteori curajos, uneori naiv, alteori vizionar. Dar nu a fost niciodatã banal. Povestea lui George Diamandy ne aminteste cã istoria Vasluiului nu se opreste la hotarele judetului. Uneori, ea ajunge la Paris, la Petrograd, la Arhanghelsk si chiar în largul Mãrii Nordului, acolo unde un fiu al Moldovei a fost înghitit de valuri, într-o iarnã a Europei care se prãbusea.
