La limita supravietuirii
DRAMÃ “Durerea te poate face uneori sã te gândesti sã îti pui capãt zilelor”, sunt vorbele unei mame din Husi care a ajuns la limita disperãrii: dintr-o leafa de doar 420 de lei, se chinuie sã întretinã cinci copii, dar numai dupã ce plãteste o chirie de 350 de lei, pe o cãmãrutã în care abia încap cu totii! Mai mult, de douã luni, femeia nu a mai avut cu ce-si plãti factura la energia electricã si, din zi în zi, se teme cã reprezentatii E-On-ului vor veni sã îi lase pe întuneric. În tot acest chin, mama în vârstã de 34 de ani, a fost tentatã sã îsi punã capãt zilelor, dar spune cã iubirea si mila nesfârsitã fatã de cei cinci copii ai sãi i-a alungat, pe moment, gândurile negre.
“Mã judecã lumea cã am fãcut 5 copii, dar eu stiu cã, chiar si asa, am fãcut bine cã i-am adus pe lume”, spune, în hohote de plâns, Mirela, o femeie de 34 de ani din Husi, a cãrui dramã pare imposibil de redat în cuvinte. Fãrã sã fie ajutatã de nimeni, femeia se chinuie de ani de zile sã îsi creascã micutii si, în ciuda unei sãrãcii lucii, se încãpãtâneazã sã le dea o eduatie bunã, sã îi poarte curati si sã le punã pe masã zi de zi, mãcar o bucatã de pâine si câtiva cartofi prãjiti. “Bãrbatul meu, tatãl copiilor, e cu noi, dar ca multi bãrbati, nu e interesat mãcar dacã cei mici au mâncat sau nu într-o searã. Singurã, asa mã zbat, cum mã vedeti. Dar copiii mi-i cresc. Multi m-au învãtat sã îi dau la stat, dar mai bine mor decât sã plece un copil de lângã mine. Uitati cât de frumosi sunt si destepti. Uitati câte diplome mi-au adus acasã”, spune femeia cu mândrie, strângându-i la piept pe Larisa (5 ani) si Cosmin (3 ani). Celelalte trei fete sunt încã la scoalã. “Învatã bine toate si eu vreau ca ele sã se tinã de carte. Le-am si spus cã dacã nu vor învãta, vor avea soarta mea”, plânge Mirela.
“Plângea cel mic, Cosmin, si spunea cã mi-e foame, mamã, mi-e foame”
Întrebatã de necazurile sale, ea nu stie cu care sã înceapã mai întâi. Ar spune cã cea mai mare durere a sa este cã de 15 ani stã cu chirie si, cel putin în ultimii doi ani, lunã de lunã, plãteste câte 350 de lei. Dintr-o leafã de numai 420 de lei, cât câstigã la o sectie de încãltãminte, este enorm… Apoi aratã cu mâinile tremurânde o facturã de la “luminã”, pe care scrie cã dacã nu va plãti în trei zile 250 de lei, vor rãmâne toti prin întuneric. Începe sã plângã si mai tare însã când recunoaste, cu privirile în pãmânt, cã de douã luni nu a avut cu ce plãti chiria si proprietarii i-au trimis vorbã cã o vor scoate în stradã. Si ca tabloul sumbru sã fie complet, Mirela spune cã, de mila copiilor, a luat alimente, pe datorie, de la un magazin învecinat, în valoare de 300 de lei. “Plângea cel mic, Cosmin, si spunea cã mi-e foame, mamã, mi-e foame. Si mi se rupea inima… As fi furat ca sã dau copilului sã mãnânce, nu stiu dacã mã întelegeti… Dar am demnitate si nu stiu sã fac rãu. Si m-am dus si-am luat “pe caiet”. Sunt disperatã si, stiti ce mã doare cel mai mult? Cã pânã acum niciodatã nu am cerut nimic la nimeni, nicodatã. Dar nu mai pot singurã…Nu mai pot”, se tânguie Mirela, cu ochii în lacrimi.
Viata de chin a dus-o pânã în pragul sinuciderii!
Demnitatea, spune ea, a fãcut-o sã nu cearã ajutorul nici mãcar celor abilitati sã o sustinã în situatia grea în care se aflã. Amenintatã din toate pãrtile si împovãratã de grija pentru cei cinci copii, Mirela a recunoscut cã i-au venit de câteva ori gânduri negre. “Poate nu înteleg multi, dar durerea te poate face sã îti pierzi mintea. Vrei sã mori, când vezi asa…Când vezi cã nu iei decât 420 de lei salar si nu stii ce sã faci cu ei mai întâi, când esti amenintat din toate pãrtile, când copiii îti cer mâncare sI nu ai ce le da si când datoriile te iau înainte. Când stii cã mâine poti ajunge cu cei mici în stradã… Dar m-a ajutat Dumenzeu sã prind putere. Si am spus cã dacã eu mor, copiii mei ce vor face? Tot pe drumuri vor ajunge, dar vor fi singuri. Nu se poate asa ceva! Si atunci am spus cã voi lupta. Cum am sã pot, dar copiii nu îi las. Am sã cer pe stradã, nu stiu ce am sã fac, dar de copiii mei voi avea grijã”, s-a ambitionat mama.
Larisa, o minune de copil!
În tot acest context tragic, Mirela are totusi cinci motive de bucurie: copiii! Când o întrebi de ei, femeia nu conteneste sã spunã cât de destepti si de frumosi sunt “îngerii ei”. “Eu cred cã vor învãta carte si vor ajunge oameni. Uitati am un doctor, pe Ana, am un inginer constructor, pe Alexandra, pe Cosmin îl facem politist si tot asa…Noi ne facem planuri si sperãm cã va avea grijã Dumnezeu si de noi”, explicã Mirela si fata i se lumineazã într-un zâmbet larg, amestecat cu lacrimi. Stropul de luminã al casei este micuta Larisa. Copil de o sensibilitate deosebitã pentru cei 5 ani ai sãi, Larisa îl asteptã deja pe Mos Neculai, care va veni sã îi punã în ghetute “câtiva îngeri”. Nu stie sa explice exact de ce anume „cativa ingeri”, dar hotararea e luata: “Sã punã îngerii acolo”, insistã fetita. Ba si dulciuri ar vrea, ca sã împartã frãteste cu Cosmin, chiar dacã, spune ea, “el e mic si mai face pozne”. “Eu o iubesc pe mama cel mai mult”, spune Larisa, strângând cu amândouã mâinile chipul plâns, dar dintr-odata fericit al Mirelei.
