Revedere emotionantã a fostilor angajati Moldosin, combinatul care putea „trãi” si azi

EMOTIONANT… Fostii angajati ai Moldosin si-au dat din nou întâlnire într-un cadru plin de emotie, pentru a retrãi momentele de neuitat ale celor mai frumosi ani ai tineretii. A fost o reuniune specialã, încãrcatã de amintiri pretioase si de sentimente sincere, care au readus în suflete bucuria anilor petrecuti împreunã. Participantii au rememorat clipele care i-au unit de-a lungul timpului, evocând experiente profesionale si personale ce au contribuit la formarea unor legãturi puternice si durabile. Pentru toti cei prezenti, aceste momente au avut o valoare sentimentalã inestimabilã, fiind o dovadã vie a respectului si prieteniei pãstrate peste ani.

Evenimentul a reunit oameni de elitã, frumosi sufleteste, educati si deosebit de talentati, care au contribuit prin munca si profesionalismul lor la prestigiul Moldosin. Atmosfera a fost una de sãrbãtoare, marcatã de bucuria revederii si de aprecierea reciprocã. Un gând special de respect si recunostintã s-a îndreptat cãtre directorul Mircea Ciobanu, care a fost si va rãmâne în memoria tuturor un om între oameni, o personalitate remarcabilã si un model de caracter. Prin profesionalismul, omenia si devotamentul sãu, acesta a cîstigat respectul si admiratia generatiilor de angajati. La finalul unei zile pline de emotie si nostalgie, participantii si-au exprimat dorinta ca astfel de întâlniri sã continue, pãstrând vie legãtura dintre fostii colegi si spiritul unei comunitãti construite pe respect, muncã si prietenie.

Destãinuirile fostului director: „Moldosin a fost al treilea meu copil”

Pentru cei din generatia tânãrã, care nu au prins Zona Industrialã a municipiului Vaslui în plinã activitate, fostul director al fabricii Moldosin, Mircea Ciobanu, a scris câteva rânduri despre ce a însemnat acest combinat pentru municipiul Vaslui, dar si pentru cei care au lucrat acolo. „Combinatul de fire sintetice Moldosin de la Vaslui a constituit o mare realizare a mea personalã cât si a colegilor specialisti, dar si a celorlalti salariati fãrã de care Combinatul nu ar fi putut functiona. De la postul cel mai mare si pânã la cel mai mic, toti si-au adus o contributie substantialã. Multi dintre noi am venit la Vaslui cu gândul de a ridica spre soare ceva mãret, ceva de care sã fim mândri, ceva unde omul sã munceascã cu drag pentru existenta lui si a familiei lui. Plecând din Iasi la Vaslui, am fost nevoit sã-mi pãrãsesc familia, ceea ce a dus la divort si, ce a fost o dramã, la despãrtirea celor doi copii, fata a rãmas cu mama, iar bãiatul la mine. Sunt convins cã în sufletele lor m-au condamnat pentru acest lucru, dar sper cã acum, maturi fiind, îmi acordã întelegerea si acceptul lor fãrã de care nu as putea trãi. Si sunt convins cã multi din colegii mei care au venit cu mine în acest oras, un târg la acea vreme, sunt convins cã si ei au avut dramele lor familiale. Tot o dramã a fost si pãrãsirea unui oras mare precum Iasul, un oras cultural, universitar cu multiple posibilitãti de muncã, pentru un târgusor la început de dezvoltare. La Vaslui ne-am unit si am format o familie si, cu multã dragoste si pricepere, am ridicat un edificiu industrial ce a devenit în scurtã vreme performant. Desigur, nu a fost numai lapte si miere, au fost si necazuri, si divergente între noi, specialistii… asa… ca în toate familiile. Dar respectul reciproc a fãcut sã trecem peste animozitãti si sã privim înainte, spre viitor”, a spus fostul director despre anii petrecuti la Moldosin.

Ciobanu a fost un director care s-a preocupat si de viitor. A luat sub aripã Liceul de Chimie, un cãmin pentru copii si o cresã

„Nu am sã uit cã unii mi-au reprosat prea serios, cã sunt ca un dictator, cã nu sunt maleabil. Nu asta am vrut sã fiu, dar am dorit sã imprim o disciplinã constientã din care salariatii sã învete, sã se formeze, sã devinã responsabili si sã munceascã cu plãcere. Desi Combinatul fusese conceput sã lucreze pe un tip de tehnologie, datoritã aportului ministrului Gheorghe Caramfil, un om absolut deosebit si împãtimit de profesia sa, aceasta a fost schimbatã cu o nouã tehnologie procuratã de la americani. (…) La Vaslui am gãsit oameni de nãdejde, seriosi si în special tineri abia iesiti de pe bãncile scolii care au muncit cu tragere de inimã în combinat. (…) Ajunsi în faza când Combinatul a început sã functioneze la capacitate maximã, când lucrurile intraserã pe fãgasul normal, atunci am început sã mã preocup, în mod deosebit, si de crearea de conditii de muncã si viatã cât mai bune pentru salariati. Astfel, am luat sub protectia Combinatului si am transformat o scoalã generalã în Liceu de Chimie pe care l-am dotat cu tot ce trebuie, în special laboratorul de chimie, astfel cã absolventii liceului erau gata pregãtiti pentru activitatea de productie sau pentru admiterea la facultate. Pentru a asigura confortul salariatilor Combinatului care lucrau în trei ture, am luat în subordinea noastrã o cresã si un cãmin de copii”, si-a mai amintit directorul fostului combinat Moldosin.

Un combinat care exporta 80% din productie s-a fãcut praf din cauza unui lider de sindicat dupã Revolutie

Conform directorului Ciobanu, în perioada când functiona cu motoarele turate la maxim, Moldosinul devenise unul dintre cei mai importanti furnizori de fibre textile din tarã. „M-am înconjurat, dupã cum am mai amintit, de oameni valorosi, de buni specialistii, si astfel Combinatul nostru a ajuns, în scurt timp, sã lucreze pentru export într-un procent de 80 la sutã. În 1990 aveam contracte, aveam materie primã, aveam tot ce trebuie. Dar, asa cum în toatã tara frãmântãrile au alungat linistea, prin interventia partidelor nou constituite, care cereau nici mai mult nici mai putin decât distrugerea a tot ce se construise în epoca comunistã, asa s-a întâmplat si la Combinatul nostru, în slujba cãruia mi-am pus sufletul, viata… a intervenit ura si dezbinarea. Manipulati sau nu, o mânã de salariati mi-au cerut demisia. Probabil au crezut cã fãrã mine o vor duce mai bine. Era chiar atunci când, din dorinta de continuitate, am demarat o actiune de a realiza o societate mixtã cu un grup de firme din Italia condus de Emilio Falco, lucru care a nemultumit pe o parte din directorii de la acea vreme, considerând cã vor avea functiile periclitate. Însã cea mai mare contributie a avut-o liderul de sindicat din acel moment. La discutiile finale se mentiona cã instalatia de fir clasic – capacitate 2700t/an – nu putea sã intre în societate datoritã productivitãtii scãzute, cerând sã fie înlocuitã cu filarea rapidã. Asa cã, în contextul haosului generalizat la nivel national, liderul de sindicat a actionat în promovarea vrajbei între salariati. Sunt convins, si îmi asum ce spun, cã, dacã rãmâneam la conducerea Combinatului si realizam si acea societate mixtã, acesta functiona bine si azi”, a mai spus fostul director al Moldosin.

„Eu am în suflet doar regretul mortii unui Combinat ce putea trãi pânã azi”

REGRETE…Fostul director acum nu are decât regrete. Astãzi Modisin Vaslui putea fi o companie de succes la Vaslui, însã e o ruinã. Iatã ce mai spune acesta: „Viitorul a fost crud. Eu mi-am dat demisia. Dupã mine, Combinatul a mers în declin si în cîtiva ani salariatii s-au înjumãtãtit, fiind sfãtuiti sã plece în somaj. Și au plecat care încotro au vãzut cu ochii. Unii la muncã în strãinãtate, altii si-au fãcut afaceri, iar altii nu au reusit si au trãit din ajutorul social. Și au rãmas din ce în ce mai putini, pânã când Combinatul si-a închis portile pentru salariatii lui, deschizându-le pentru afaceristii de ocazie, în special pentru amatorii de fier vechi… Da, mã doare inima gândindu-mã cã acel salariat al meu, fruntas în productie, care a ajuns sã trãiascã din mila statului sau din mila strãinilor… Cu unii am tinut legãtura. Mã bucuram sã aflu cã sunt bine acolo unde munceau, chiar dacã le era greu cã erau departe de familia lor. Cu multi m-am întâlnit peste ani la comemorarea celor morti. A fost emotionant. Si de la an la an vin tot mai multi, ceea ce denotã cã Moldosinul a creat un colectiv unit. Emotia cu care ne strângem mâinile, ne îmbrãtisãm, mã face sã cred cã nu am fost un director general chiar atât de sever sau de… „dictator”. Acum declar cu mâna pe inimã cã am iubit Moldosinul ca pe propriii mei copii. De fapt, l-am considerat al treilea copil al meu. Poate am fost prea pãtimas, prea rigid uneori si poate am fãcut prea des observatii reci, am dat ordine severe, dar am fãcut-o pentru bunul mers al productiei. Si dacã am fãcut o observatie, nu am fãcut-o nici cu rãutate, nici cu desconsiderare, am fãcut-o cã trebuia. Dar sunt om si am si eu defecte, poate si calitãti, ca toti oamenii; asa suntem noi nãscuti, fãcuti sã fim si buni, si iertãtori, si ranchiunosi, si plini de urã. Eu vã asigur cã nu port ranchiunã si nu urãsc pe nimeni. Eu am în suflet doar regretul mortii unui Combinat ce putea trãi pânã azi. Eu vã port în suflet pe toti cei care ati fost lângã mine, pe toti cei care ati lucrat cu mine, cu tragere de inimã într-un timp greu. Dar era timpul nostru, timpul tineretii noastre, timpul împlinirilor noastre. Voi, copiii si nepotii, si strãnepotii celor care si-au scris amintirile în aceastã carte, vã spun cã puteti sã fiti mândri de pãrintii, bunicii si strãbunicii vostri, pentru cã ei au fost niste eroi ai unor vremi când se construia masiv, când tara noastrã era independentã si suveranã. Sã-i cinstiti si sã-i iubiti asa cum ei v-au iubit muncind pentru voi, pentru viitorul vostru.”