Întinde mâna, prietene!

Pentru cã primele cuvinte pe care le-am citit dimineatã, din întâmplare, au fost „ziua prieteniei”, m-am trezit cu ele instalate pe umeri, dictându-mi chiar întreaga zi diferite idei despre prieteniile mele de tot felul, amintindu-mi de ele si, mai ales, de cele ce îmi gâtuiesc prezentul cu întrebãri la care nu îmi pot rãspunde nicicum. Cred cã prietenii existã pe lume ca sã putem trãi. Dacã nu-i avem, trebuie sã-i inventãm. Vã amintiti de cel ce naufragiat fiind, si-a desenat mingea si vorbea cu ea. Cu sigurantã, tovãrãsia asta l-a tinut în viatã o vreme. Ca sã fiu sincerã, ar trebui sã spun cã astãzi sunt si eu mai singurã ca oricând. Mi-am cultivat o vreme singurãtatea cu râvnã si o îngrijesc în continuare. Am avut nevoie de ea ca sã supravietuiesc. Eu, cea care întreaga viatã am tras la toate sãniile cu clopotei de vacantã prinsi la cingãtorile cailor ce duc pe cãrãri nuntite de zãpezi pure veselia adevãratei prietenii, cea în care prietenii nu îti mor si nu îti pleacã niciodatã din inimã, sunt pe gânduri. Dar astãzi, de ziua prieteniei, trebuie sã mã opresc din fuga în care mã aflu. Dacã as cãuta în mine, as gãsi prietenii cei multi pe care Dumnezeu mi i-a trimis întotdeauna, ca sã îmi facã depãrtãrile apropieri si noptile zile. Sunt multi. Sunteti multi. Stiu cã ati fãcut efort ca sã mã împingeti înainte, cu muntii ce-i aveam pe umeri prin ani si clipe. Nici n-am avut puterea sã vã multumesc. Dar trebuie sã stiti cã numele si chipul vostru sunt în mine. Trãiesc cu acele clipe pe care mi le-ati dãruit. Cum sã sun la o mie de oameni, cum sã vã sãrut mâna la toti, când eu nu mi-am sunat copilul din luna mai. Am o problemã cu comunicarea. De aceea fac publicã azi, de ziua prieteniei, problema asta. Nu din nesimtire nu bat deloc la usa voastrã, nici de sãrbãtori. Las cuvântul acesta nedrãgut, aici pe paginã, ca sã îmi scuture toate petalele de cenusiu din suflet si sã mi le aducã pe cele roz înapoi. Totdeauna rozul m-a încremenit în frumusete si asa am vãzut doar frumos în jur. Acest trecut pe care îl folosesc, mã face sã îmi fie rusine de prezentul din care nu mai faceti parte, voi, prietenii mei. Zeci, sute de chipuri îmi apar înaintea ochilor, acum, când scriu. Nu v-am uitat pe niciunul si nu v-am neglijat din amintire. Desi am sortul de la rochie murdar din cauzã cã l-am târât, în loc sã îl port cu grijã, sterg cu migalã dârele de sânge pe care le las în spatele meu. De mâine, voi deschide usa pentru prietenie. Nu o sã mã mai plâng de durere. Durerea e o amintire. Ca sã înving, vom deschide usa aceea albã pe care scrie „coltul cu prieteni”, ce asteaptã cuminte în mine, ca sã se întoarcã la viatã. Mã ajutati si voi? Am nevoie! Dar pe usã va scrie de data asta: Întine mâna, prietene!
(Mihaela MANU)