,,Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.” (Matei 25,31-46)
Dacă, de obicei, pericopele evanghelice duminicale ne vorbesc despre tămăduiri sau minuni săvȃrșite de Domnul Hristos ori despre parabole ȋn care ne ȋnvață cum să ne mȃntuim sufletele, iată că, de această dată, ȋn textul evanghelic de astăzi Mȃntuitorul ne relatează mai multe aspecte din tabloul celei de-a a doua Sa veniri pe pămȃnt.
Ȋn teologia ortodoxă, această a doua venire a Mȃntuitorului mai este numită Parusie sau Judecată de apoi sau Judecată universală. Această judecată se va ȋntȃmpla la sfȃrșitul veacurilor, adică la sfȃrșitul lumii. Ea nu trebuie confundată cu Judecata particulară care este făcută fiecărui suflet ȋn parte, atunci cȃnd acesta ajunge, după ce părăsește trupul din viața pămȃntească, ȋnaintea Dreptului Judecător.
Și despre Judecata particulară și, mai ales despre Judecata universală, Fiul Lui Dumnezeu ne vorbește ȋn Sfintele Evanghelii.
Dreptul Judecător, Domnul Hristos, nu va săvȃrși judecata după legile omenești, ci după Legea Sa morală pe care a adus-o El Ȋnsuși ȋn lume și pe care a lăsat-o apostolilor și urmașilor acestora, pȃnă ȋn ziua de astăzi, pentru a o propovădui ȋn ȋntreaga lume.
Principiul fundamental al acestei Legi este iubirea, căci tot Mȃntuitorul ne arată ȋn Evangheliile Sale care este cea mai mare poruncă din Lege, și anume: ,, Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Luca 10, 27; Marcu 12, 30-31; Matei 22.37-39)
Așadar, iubirea omului trebuie să se ȋndrepte către Dumnezeu, către aproapele, dar și către sine ȋnsuși. Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbește despre iubirea față de aproapele, o condiție sine qua non pentru ca omul să se mȃntuiască. Degeaba spui că ȋl iubești pe Dumnezeu, dacă ești impasibil la suferințele sau la trebuințele celor de lȃngă tine.
Ȋn textul evanghelic de astăzi, Fiul Tatălui ne spune cu subiect și predicat faptul că El este prezent ȋntr-un chip tainic ȋn fiecare om care suferă pe pămȃnt și care așteaptă ajutor și iubire, de la semenul său. Și, tot cu subiect și predicat, ne spune că cei care nu ȋși iubește prin faptă aproapele, va merge la osȃnda cea veșnică.
Această pericopă ar fi bine dacă am citi-o măcar odată pe zi sau, și mai nimerit, dimineața cȃnd ieșim din casă, pentru a ști ce avem de făcut ȋn ziua ce urmează, și seara, cȃnd ne ȋntoarcem, pentru a ne verifica dacă ziua care tocmai se ȋncheie am trăit-o ȋn Hristos.
Mulți dintre noi se amăgesc cu următoarea idee: de cȃnd mă știu, nu am făcut niciodată niciun rău nimănui, prin urmare, Dumnezeu trebuie să mă iubescă și să mă primească la El. Iată că, dacă pȃnă acum nu am știut, aflăm astăzi că nu e suficent să nu facem rău cuiva pentru ca Dumnezeu să ne iubească. Pentru ca Hristos să ne iubească, viața și faptele noastre nu trebuie să se raporteze la ,,nimănui”, ,,nimeni” și ,,nimic”, pentru că Dumnezeu ne-a creat pentru a trăi ȋn comuniune cu ceilalți oameni; așadar, viața și faptele noastre trebuie să se raporteze la ,,ceva” și, mai ales, la ,,cineva”, adică la cel și la cei pe care i-am ajutat de-a lungul trecerii anilor. Este, dacă vreți, ca și o axă a matematicii: dacă săvȃrșești răul, esti ȋn partea de jos a axei; dacă faci binele, ești ȋn partea de sus. Dar dacă nu faci nimic, ești zero. Ca să te poți ridica la Ȋmpărăția cea de sus, trebuie să fii peste zero, trebuie să fii pe plus.
Diavolul se bucură și de cei care fac răul, dar și de cei care nu fac răul, dar nici binele nu ȋl fac. Aceștia tot ai lui sunt; pentru că, ȋn fapt, omul care ȋl vede pe cel de lȃngă el că este ȋn suferință și că așteaptă sprijin dar, ȋn cele din urmă, ȋl ocolește, săvȃrșește tot un rău, ȋntrucȃt produce ȋn sufletul suferindului dezamăgire și amărăciune.
Toată viața noastră pe pămȃnt este, de fapt, drumul nostru către Ȋmpărăția lui Dumnezeu. Acest drum este pavat cu oameni care au nevoie de ajutorul, de iubirea noastră. Pe aceștia nu ȋi putem ocoli, ci trebuie, prin iubirea concretizată ȋn fapte, să ȋi facem parte din viața noastră, din drumul nostru către Dumnezeu. Doar asumarea lor prin iubirea ȋn faptă ne dă posibilitatea continuării urcușului nostru spre Ȋmpărăția cerurilor. Ocolirea acestor oameni ȋnseamnă ocolirea lui Hristos, care se identifică cu ei. Nu poți ajunge la Hristos, dacă Ȋl ocolești.
Deci, faptele milei creștine sunt cele care vor ȋnclina balanța la judecată. Domnul Iisus Hristos ne-a spus ȋn nenumărate rȃnduri ,,că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău.” (II Corinteni 5,10) Mai concret și mai simplu de atȃt, nu se poate spune cum va fi judecata.
Prin urmare, citind textul evangheliei de astăzi, trebuie să ne ȋntipărim ȋn minte două aspecte: mai ȋntȃi, faptul că judecata, atȃt cea particulară cȃt și cea universală, sunt la fel de reale cum este și realitatea morții trupești. Iar, ȋn al doilea rȃnd, trebuie să ne amintim ȋn fiecare zi că cel dintȃi criteriu al judecății va fi practicarea sau nepracticarea milei, a iubirii arătate prin faptă, față de cel ce este ȋn necaz.
