„Du-te, cã vine Carolitã!” Conacul din Vaslui si povestea de dragoste care a zguduit Casa Regalã

ZIZI LAMBRINO, O VASLUIANCÃ CARE A ZGUDUIT TRONUL ROMÂNIEI… „Du-te, cã vine Carolitã! Trebuie sã fii îmbrãcat cioban.” Asa îsi amintea tanti Profira vorbele pe care socrul ei i le spunea sotului când Carol venea la conacul Lambrino. În toamna anului 2018, dupã ce împlinise o sutã de ani, femeia i-a primit pe reporterii de la „Vremea Nouã” în odaia ei din Butucãria. Când a venit vorba despre conac, si-a amintit si de „Carolitã”, cum îi spuneau în familie celui care avea sã fie regele Carol al II-lea. Conacul se aflã la marginea satului Butucãria, în comuna vasluianã Zãpodeni, pe culmea unui deal. Locului i se spune Chioaia. Aici îsi petrecuse copilãria Zizi Lambrino, fiica unui general român si tânãra pentru care mostenitorul tronului avea sã-si pãrãseascã unitatea militarã în 1918. Cei doi s-au cãsãtorit la Odesa, iar vestea i-a pus pe regele Ferdinand si pe oamenii politici ai vremii în fata unei întrebãri grave. Mai putea Carol sã mosteneascã tronul dupã ce plecase din tarã si se însurase fãrã acordul familiei regale?

MOSIA DE PE VALEA TELEJNEI… Istoria conacului de la Chioaia ne este cunoscutã în bunã mãsurã datoritã cercetãrilor istoricului Lucian-Valeriu Lefter, care a urmãrit destinul mosiei si al familiilor care au stãpânit-o. Când familia Lambrino a ajuns la Chioaia, locul avea în urmã câteva veacuri de istorie. Un hrisov din 1532, din vremea lui Petru Rares, amintea cã Ștefan cel Mare îi întãrise lui Ivascu Vilna si Popii Ion stãpânirea asupra satului Vilnesti, de pe pârâul Telejna. În secolul al XVII-lea, pãrti ale satului au ajuns în mâinile lui Racovitã Cehan. Pentru una dintre ele, cumpãratã de la copiii lui Dumitru Purcel, acesta a dat în schimb un cal bun. Vasile Lupu i-a întãrit stãpânirea în 1636. Peste generatii, mosia a trecut prin familiile Roset si Donici, apoi prin mâinile altor proprietari, pânã la cumpãrarea ei de cãtre fratii Alexandru si Dimitrie Lambrino, în 1881. Casa de la Chioaia, construitã din cãrãmidã si ridicatã pe un singur nivel, avea înfãtisarea conacelor moldovenesti din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Asezarea pe culmea dealului îi dãdea o pozitie dominantã, iar în jurul casei se întindeau parcul si livada. De administrarea domeniului s-a ocupat Dimitrie Lambrino, care a cumpãrat partea fratelui sãu în 1887. Actele din acel an aratã si ce presupunea întretinerea unei asemenea gospodãrii. Pentru un împrumut de 3.000 de lei, Dimitrie a pus garantie saizeci de boi, opt vaci, un taur de rasã olandezã si cîtiva cai. Datoriile s-au adunat, iar în 1912 a vândut mosiile Chioaia si Botoaia, care însumau 623 de hectare, Paulinei Orãsanu. Conacul a revenit în familie în 1921, când Ion C. Lambrino, fratele lui Zizi, a cumpãrat de la Ion Dobreanu o proprietate de 150 de hectare, cu casa si parcul din jur. Sotia lui, Sultana Scortescu, a rãmas în amintirea oamenilor din Butucãria, Telejna si Zãpodeni drept „cucoana Scorteasca”. În aceleasi sate, s-a pãstrat si povestea vizitelor lui Carol la Zizi. La Bucuresti si la Iasi, numele lor intraserã deja în memoriile ministrilor si în dosarele Casei Regale.

Scrisoarea de la unu si jumãtate noaptea

Ioana Maria Valentina Lambrino, cunoscutã drept Zizi, se nãscuse la Roman, în 1898. Era fiica generalului Constantin Lambrino si crescuse într-o familie cu legãturi în lumea boiereascã a Moldovei. Îl cunoscuse pe Carol înainte ca România sã intre în Primul Rãzboi Mondial. Relatia lor s-a apropiat în anii refugiului, când Iasul adãpostea familia regalã si guvernul, iar Moldova preluase povara unei tãri cu o mare parte a teritoriului ocupatã. În februarie 1918, la unu si jumãtate noaptea, Carol îi scria lui Zizi dupã o dupã-amiazã petrecutã împreunã. Vorbiserã despre plecare, iar perspectiva despãrtirii îl tulburase. Principele îi scria în francezã, trecând de la durerea pe care i-o provocase discutia lor la stirile despre teritoriile pe care Puterile Centrale le cereau României. Îl nelinistea si apropiata plecare a misiunii militare franceze. Pe aceeasi paginã, se întâlneau grijile unui ofiter pentru soarta tãrii si nerãbdarea unui tânãr care simtea cã femeia iubitã îi putea pleca din viatã. A încheiat scrisoarea repetând de trei ori cã o iubeste. Câteva luni mai târziu, tocmai Carol avea sã plece. În vara anului 1918, când rãzboiul încã nu se încheiase, principele comanda o unitate militarã la Târgu Neamt. A pãrãsit-o si a trecut Nistrul împreunã cu Zizi, îndreptându-se spre Odesa, oras aflat sub ocupatie germanã. Disparitia sa a stârnit neliniste la Iasi. Când s-a aflat unde se dusese, cei doi îsi duseserã planul la capãt.

Nunta de la Odesa si telegrama cãtre pãrinti

La 31 august 1918 pe stil vechi, adicã 13 septembrie dupã calendarul de astãzi, Carol si Zizi s-au cununat la biserica Pokrovska din Odesa. Regina Maria avea sã consemneze în memoriile sale cã fiul ei se prezentase la ceremonie în tinutã de galã, cu colanul Ordinului Carol I. Gestul avea sã o rãneascã si prin împrejurãrile în care se petrecuse. Mostenitorul tronului purta însemnele dinastiei la o nuntã încheiatã pe teritoriul controlat de armata cu care România se luptase. Dupã cununie, Carol a trimis vestea printr-o telegramã scurtã. „Eu am luat în cãsãtorie pe Zizi Lambrino. Pot sã mã întorc cu ea sau iau drumul Frantei?” Întrebarea îi lãsa lui Ferdinand sarcina de a rãspunde atât ca tatã, cât si ca rege. Pentru guvern, plecarea lui Carol ridica problema disciplinei militare, iar cãsãtoria fãrã acordul suveranului punea în discutie drepturile sale de mostenitor. Prim-ministrul Alexandru Marghiloman a sustinut înlãturarea lui Carol de la succesiune si trecerea fratelui sãu mai mic, Nicolae, în locul lui. În septembrie, chestiunea ajunsese în rapoartele ministrului de rãzboi si în schimburile de memorii dintre Ferdinand si seful guvernului. Carol a revenit în tarã si a primit o pedeapsã de 75 de zile de arest la Mãnãstirea Horaita, în judetul Neamt. În timp ce familia regalã fãcea demersuri pentru desfacerea cãsãtoriei, principele se arãta dispus sã renunte la drepturile sale pentru a rãmâne cu Zizi. În ianuarie 1919, cãsãtoria de la Odesa a fost anulatã. Întâlnirile celor doi au continuat, iar în august acelasi an Carol a trimis o nouã scrisoare prin care renunta la calitatea de principe mostenitor. În corespondenta cu Zizi, el îsi asuma si paternitatea copilului pe care aceasta îl astepta. La începutul anului 1920, s-a nãscut bãiatul lor, cunoscut mai târziu ca Mircea Carol Lambrino. În februarie, Carol a revenit asupra renuntãrii si a plecat într-o cãlãtorie în jurul lumii. Între timp, Zizi a încheiat o întelegere cu Casa Regalã, care îi asigura o rentã, si s-a stabilit în Franta împreunã cu fiul ei. În martie 1921, Carol s-a cãsãtorit la Atena cu principesa Elena a Greciei, iar în octombrie s-a nãscut Mihai. În anul acelor schimbãri din familia regalã, la Chioaia, fratele lui Zizi semna actul prin care conacul redevenea proprietatea unui Lambrino.

Cincisprezece camere pentru orfanii rãzboiului

ORFELINATUL… În anii urmãtori, Ion C. Lambrino a vândut treptat pãmânt din mosie. În 1939, locuitori din Telejna si Zãpodeni au cumpãrat peste 92 de hectare, iar în 1942 alte 62 de hectare au trecut în mâinile sãtenilor, prin cooperativa „Agricultorul” din Telejna. La sfârsitul acestor tranzactii, familiei îi rãmãseserã casa, parcul si câteva hectare de pãdure si teren arabil. Pentru conac se pregãtea o întrebuintare la care vechii proprietari cu greu s-ar fi putut gândi. La 15 februarie 1944, Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale a cumpãrat proprietatea pentru 2.950.000 de lei. Actul de vânzare consemna o casã cu cincisprezece camere si un parc de 4,6 hectare, alãturi de pãdure si terenul arabil rãmas. Ion C. Lambrino avea termen pânã la jumãtatea lunii aprilie sã-si ridice mobilierul si inventarul. În camerele eliberate, urmau sã fie primiti copii rãmasi orfani în rãzboi si copii sãraci din judetul Vaslui. Consiliul pregãtise încã din noiembrie 1943 un referat pentru înfiintarea orfelinatului, în urma demersurilor Prefecturii. Orfelinatul nu s-a mai deschis. În iunie 1946, primarul comunei Telejna, Gheorghe Broatec, semnala cã distrugerile continuau, în ciuda încercãrilor autoritãtilor de a le opri. În august, un proces-verbal a inventariat pagubele. Zidurile de cãrãmidã purtau crãpãturi de la cutremurul din 1940. Lipseau tocuri de usi si ferestre, o parte din dusumea fusese scoasã, iar dintre sobe mai rãmãseserã întregi doar cele din camerele 13 si 14. Beciul de piatrã de sub grajd, în care se cobora pe douãzeci si douã de trepte, rezistase mai bine decât încãperile casei.

Scoala, seratele si ultimii ani ai conacului

VECHIUL CONAC BATJOCORIT DE COMUNISTI… Casa a fost reparatã si a intrat din nou în viata satului. În 1949, gãzduia scoala si cãminul cultural din Butucãria. În primele zile ale acelui an, învãtãtorul C. Stejar le-a permis tinerilor sã organizeze douã serate în încãperile conacului. Paznicul s-a plâns la primãrie cã fuseserã stricate câteva trepte de piatrã ale terasei si cã petrecãretii murdãriserã peretii cu noroi. Plângerea a pãstrat imaginea unei clãdiri care, dupã plecarea familiei boieresti, ajunsese sã adãposteascã orele copiilor si petrecerile tinerilor din sat. Mai târziu, conacul a devenit sediu al Întreprinderii Agricole de Stat Laza, functie pe care a pãstrat-o pânã în 1990. În anii care au urmat, clãdirea s-a degradat. Din atmosfera vechii mosii, mai rãmãseserã urme ale livezii si aleea de castani. Casa figureazã în Lista monumentelor istorice.

Tanti Profira si „Carolitã”

POVESTEA BÃTRÂNEI DE O VÂRSTÃ CU ROMÂNIA MARE… La o sutã de ani, tanti Profira îsi amintea încã felul în care oamenii din casa ei îi spuneau viitorului rege. „Carolitã” era numele rãmas în vorba satului, în timp ce la Iasi ministrii cântãriserã dacã principele mai putea mosteni Coroana. De atunci, prin casa de pe deal au trecut scolari, tineri veniti la serate si angajatii întreprinderii agricole. Când localnicii spuneau „la Lambrino”, numele desemna acelasi loc, chiar dacã boierii plecaserã de mult si fiecare generatie cunoscuse conacul în alt chip.