Când vorbim cu Dumnezeu, El chiar ne ascultă. Noi Îl ascultăm?

Pr. Cosmin Gubernat

Este aproape un clișeu să afirmăm că trăim într-o lume foarte agitată, cu nenumărate griji pentru ziua de mâine și pentru cei dragi, cu un volum de informații care ne asaltează permanent și cu un șir interminabil de activități pe care trebuie să le ducem la îndeplinire. Greu ne găsim tihna și ni se pare că valurile care ne asaltează nu se mai termină. De cele mai multe ori, această stare oglindește universul nostru interior. Agitația, graba și superficialitatea exterioare reflectă lipsa de echilibru interior, starea de confuzie sufletească care ne marchează. Căutăm, în puținele clipe de pauză, soluții să ne punem lucrurile în ordine, să ne facem timp de odihnă. Și concluzia generală a fiecărui timp de odihnă este că a durat prea puțin. Totodată, căutăm, atunci când timpul ne permite, să fugim cât mai departe de cotidian, în excursii sau concedii, pe care le încărcăm cu foarte multe așteptări. Am vrea, în câteva zile, să recuperăm toată vremea petrecută pe fugă, toată energia cheltuită inutil. Evident că reușim prea puțin din ceea ce ne propunem. Pentru că lipsa de odihnă ființială și lipsa de repere nu își au izvorul în exterior. Liniștea și echilibrul interior nu le putem obține cu aceleași instrumente exterioare, pe care le folosim în alte contexte. Pacea și echilibrul sufletului se dobândesc din relația conștientă, sănătoasă și constantă cu Dumnezeu. Paradoxal, deși omul modern caută tot felul de „artificii”, uneori ieșite din comun, care să-i aducă pacea și sensul în viață, soluția este una la îndemâna tuturor, indiferent de vârstă, statut social sau pregătire intelectuală. Este vorba de dialogul pe care Dumnezeu ne invită să-l purtăm cu El. Rugăciunea. Când aceasta va deveni o practică curentă a vieții noastre, cu siguranță că viața deja va fi structurată altfel. Aceasta, în pofida aceluiași program zilnic presant, în pofida atâtor încercări care vor continua să ne asalteze.

Cu toții am experimentat următoarea situație: suntem, din varii motive, încărcați sufletește, supărați sau în suferință. În astfel de momente, este suficient să ne întâlnim, preț de câteva clipe, cu o persoană pe care o știm ca „om al lui Dumnezeu”, și să schimbăm câteva cuvinte. Iar norii care astupau cerul inimii noastre încep să se mai retragă. Este suficientă prezența unui om bun în preajma noastră, cu care să vorbim, ca viața să capete, din nou, culoare. Chiar dacă respectivul nu are puterea de a ne da soluția potrivită suferinței sau problemei noastre, efectul constructiv al întâlnirii și dialogului este de necontestat. Această stare o primim din comuniunea cu un simplu om. Dar dacă învățăm să dialogăm cu Dumnezeu, dacă ni-L facem prezent pe Domnul, prin rugăciune, zilnic în viața noastră? Sunt convins că lumina harului și încredințarea că El este prezent cu noi, va risipi cu totul norii negri ai fricilor și neajunsurilor noastre. Prezența zilnică, a lui Dumnezeu, în viața noastră, prin rugăciune, este șansa pe care, din nefericire, o ratăm prea repede. Ne-am format multe tabieturi zilnice. Ne bucură zâmbetul celor dragi, abia savurăm cafeaua de dimineață, deschidem repede telefonul în căutare de mesaje și noutăți care ar fi putut să apară peste noapte. Un singur lucru lipsește, și acela esențial. Să ne facem timp să vorbim cu Dumnezeu, în rugăciune. O zi începută cu rugăciune decurge cu totul altfel. Propun următorul reper, pentru toți cei grăbiți în fiecare dimineață: același timp pe care îl acordăm micului dejun sau servirii cafelei, să îl acordăm rugăciunilor de dimineață. Hrană pentru trup, dar și hrană pentru suflet. Abia atunci vom avea energie cu adevărat. Si mai este un lucru esențial: prezența zilnică a lui Dumnezeu în viața noastră, prin rugăciune, va începe să disloce și tarele și patimile care nelocuiesc. Suferim sufletește, cel mai tare, din pricina propriilor păcate. Noi, cu preponderență, îi socotim vinovați pe cei din jur. Poate o fi și acesta un foarte mic adevăr. Însă suferința cea mai adâncă ne-o provoacă propriile păcate, proprii demoni pe care îi cuibărim adânc în suflet. Rugăciunea, ca invocare și prezență a lui Dumnezeu, începe să îi răscolească. Dar să nu uităm un lucru: orice dialog presupune și să vorbim, și să ascultăm. Noi vorbim cu Dumnezeu, avem convingerea că El ne ascultă, dar oare noi îl ascultăm când El încearcă să ne vorbească? Ne vorbește, în primul rând prin glasul Evangheliei, în Liturghie, apoi în adâncul conștiinței noastre și, de multe ori, și prin cei din jur. Să ne străduim să îl ascultăm! Domnul a biruit moartea, a alungat întunericul din lume și, primele cuvinte, după înviere, au fost: „Pace vouă!” și „Bucurați-vă!” Pacea aceasta ne este destinată. Avem nevoie de ea și, în fapt, este echivalentă cu descoperirea sensului vieții noastre. Să îl facem prezent, pe Dumnezeu, prin rugăciune, în viața noastră. Știe cele de care avem nevoie și vrea să ni le ofere!