Sătenii au spart și împărțit oasele unui uriaș. Povestea descoperirii de la Mânzați care a uimit lumea științifică

ELEFANTUL GIGANT… În vara anului 1889, dintr-un mal de pământ de la Mânzați (astăzi sat component al comunei Ibănești din județul Vaslui) ieșea un dinte lung și ascuțit. Oamenii l-au scos, l-au spart și l-au aruncat. Câteva luni mai târziu, ploile au mărit râpa și au dezvelit ceva mult mai neobișnuit: un craniu uriaș, cu dinții încă înfipți în fălci. Sătenii, împreună cu învățătorul, au încercat să-l desprindă din pământ, însă acesta s-a făcut bucăți. Fragmentele au fost împărțite între mai multe persoane, unele ajungând la școală, altele la un proprietar din vecinătate și la directorul unui liceu din Bârlad. Fără să cunoască însemnătatea descoperirii, oamenii risipiseră părți din scheletul unui animal care trăise pe aceste meleaguri cu milioane de ani înaintea lor. Din această întâmplare avea să înceapă una dintre marile aventuri ale paleontologiei românești. Un profesor venit de la București, o călătorie prin viscol, ani de săpături și o muncă migăloasă de reconstituire au transformat oasele de la Mânzați într-un exponat de valoare mondială. Astăzi, scheletul uriașului descoperit în satul vasluian se află la Muzeul Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, unde impresionează prin dimensiuni și prin forma neobișnuită a colților. Numele său este Deinotherium gigantissimum, una dintre cele mai spectaculoase mărturii ale lumii preistorice păstrate în România.

UN SAVANT PORNEȘTE SPRE MÂNZAȚI ÎN MIJLOCUL IERNII…Vestea descoperirii a ajuns la Prefectura județului Tutova, de care aparținea atunci Mânzați, apoi la Ministerul Instrucțiunii Publice. Înștiințat despre existența unor oase fosile de dimensiuni neobișnuite, profesorul Gregoriu Ștefănescu a pornit spre Bârlad la 28 ianuarie 1890. Nu era un simplu colecționar de curiozități. Studiase la Sorbona, devenise profesor universitar și se număra printre oamenii care puneau bazele cercetării geologice din România. Înființase Biroul Geologic și se implicase în realizarea unei hărți geologice a țării. La Bârlad a aflat că o parte dintre fosile se găseau la căpitanul Rodrigue Manu, pe moșia sa din apropierea Mânzaților. Fragmentul de falcă păstrat de acesta, cu trei măsele întregi, i-a permis să recunoască animalul. Drumul spre sat s-a făcut cu mare greutate, ningea și viscolea, iar pentru urcarea dealului Buda caii au fost înlocuiți cu patru boi. Ajuns la locul descoperirii, profesorul a văzut că în mal se mai zărea un os mare. Vremea nu permitea cercetări, așa că i-a cerut primarului să păzească locul până la primăvară. Ștefănescu s-a întors la București cu fragmentele pe care reușise să le recupereze. Descoperirea fusese salvată de la o risipire și mai mare, însă adevărata muncă abia începea. În 1891, rezultatele sale erau deja prezentate peste Ocean, la Congresul Internațional de Geologie de la Washington. Numele unui sat din fostul județ Tutova intra astfel în circuitul cercetării internaționale. 

Ce animal se ascundea în pământul satului

Uriașul de la Mânzați aparținea proboscidienilor, marele grup al mamiferelor înzestrate cu trompă, din care fac parte și elefanții. Numit adesea, în vorbirea obișnuită, „mamut”, animalul era un deinoteriu, o rudă îndepărtată a mamuților și a elefanților actuali. Numele Deinotherium, provenit din greacă, înseamnă „animal teribil”, o denumire potrivită pentru înfățișarea și dimensiunile sale. Diferența cea mai izbitoare se afla la nivelul colților. La elefanți, aceștia pornesc din maxilarul superior. Deinoteriul avea două defense fixate pe mandibulă, curbate puternic în jos. Sub capul masiv, colții coborau ca două cârlige. Trompa, musculoasă și mobilă, îl ajuta să ajungă la hrană, iar măselele erau adaptate unei alimentații vegetale. Frunzele, ramurile și scoarța moale a arborilor făceau parte din hrana acestor animale. Exemplarul de la Mânzați avea peste patru metri înălțime. Cu toate acestea, cercetarea oaselor și a danturii l-a condus pe Ștefănescu la concluzia că scheletul aparținuse unei femele tinere. Animalul nu ajunsese la dimensiunile maxime pe care le putea atinge. Rămășițele sale provin din lumea Miocenului târziu, cu multe milioane de ani înaintea satelor, cetăților și drumurilor pe care le cunoaștem astăzi. Regiunile împădurite și zonele umede ofereau acestor erbivore vegetația necesară traiului. Mamutul lânos, mult mai cunoscut publicului, aparține unei alte imagini a preistoriei: cea a peisajelor reci din timpul glaciațiunilor. Blana deasă, urechile mici și stratul de grăsime îl ajutau să suporte frigul, iar hrana sa era alcătuită în mare parte din ierburi. Deinoteriul de la Mânzați ne vorbește despre o lume mai veche și despre un mediu diferit. Asemănarea dintre aceste animale vine din înrudirea lor, însă ele reprezintă ramuri distincte ale unei istorii îndelungate a mamiferelor cu trompă. 

Ani de săpături pentru a scoate uriașul la lumină

Recuperarea unui asemenea schelet însemna mult mai mult decât scoaterea unor oase mari din pământ. Fragmentele trebuiau identificate, curățate, păstrate și potrivite între ele. Părțile lipsă și cele deteriorate îngreunau reconstituirea, iar dimensiunile animalului făceau întreaga operațiune deosebit de dificilă. Campaniile de cercetare au scos treptat la lumină aproape întregul schelet. Muzeul Antipa consemnează aproximativ 15 ani de săpături pentru recuperarea oaselor exemplarului. Dintr-o descoperire întâmplătoare, amenințată la început de distrugere, se contura una dintre cele mai importante piese paleontologice ale țării. Pentru Ștefănescu, valoarea ei stătea și în posibilitatea de a înțelege mai bine alcătuirea unui animal cunoscut până atunci mai ales prin resturi incomplete. Scheletul a devenit exemplarul de referință pe baza căruia a fost descrisă forma numită Deinotherium gigantissimum. În limbajul specialiștilor, un asemenea exemplar poartă numele de „holotip”. El are o însemnătate care depășește efectul spectaculos asupra vizitatorilor, reprezintă un reper pentru studiile și comparațiile cercetătorilor. Piesa este clasată în categoria Tezaur a patrimoniului cultural național. 

Istoria comunei Ibănești, locul nașterii elefantului gigant

Satul Mânzați se află în comuna Ibănești, în zona Colinelor Tutovei, la nord-vest de Bârlad, într-un peisaj de dealuri înalte, văi și păduri, străbătut de pârâul Ibana. Comuna, al cărei centru se găsește la aproximativ 22 de kilometri de Bârlad, cuprinde astăzi satele Ibănești, Mânzați și Puțu Olarului. Dintre acestea, Mânzați are cea mai veche atestare documentară, din 24 aprilie 1434, mărturie a unei istorii de aproape șase secole. Așezarea a făcut parte din vechiul ținut al Tutovei, iar trecutul său păstrează urmele unei lumi în care proprietățile boierești se învecinau cu pământurile răzeșilor. Chiar denumirile de Mânzați Boierești și Mânzați Răzeși, întâlnite în documentele istorice, amintesc această împărțire a satului. Unul dintre cele mai importante monumente ale locului este biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, ridicată în 1761, restaurată în 1910 și rămasă în ruină după cutremurul din 1940. Zidurile sale și vechiul turn-clopotniță păstrează amintirea comunității care le-a construit și întreținut de-a lungul generațiilor. Locul are și o tradiție școlară timpurie: în 1830 funcționa o școală rurală la Schitul Mânzați, iar în satul Ibănești învățământul organizat în condițiile legii din timpul lui Alexandru Ioan Cuza a început în septembrie 1868, cu învățătorul Constantin Mironescu. Ibănești a fost reședință de comună între 1864 și 1968, apoi satele sale au fost incluse în comuna Alexandru Vlahuță, până la reînființarea comunei în 2003. În această lume a satelor tutovene, cu școli, biserici, moșii și gospodării răzeșești, descoperirea oaselor uriașe avea să adauge istoriei locului o dimensiune neașteptată, coborând trecutul Mânzațiului din vremea hrisoavelor medievale până în adâncul milioanelor de ani.

De la fragmentele sătenilor la muzeul din Capitală

Oasele recuperate au fost duse la București, unde au fost studiate și pregătite pentru reconstituire. În 1906, pentru montarea lor pe un suport metalic, Ștefănescu l-a adus în România pe restauratorul belgian Louis de Pauw. Acesta avea experiența unor lucrări impresionante, fiind cunoscut și pentru montarea scheletelor de iguanodoni de la Bernissart. Timp de trei luni, specialistul belgian a lucrat în țară la ridicarea uriașului descoperit în Moldova. Prin această operațiune, fragmentele scoase din râpa de la Mânzați au căpătat din nou forma unui animal. Picioarele masive, coastele, craniul și colții au fost așezate într-un ansamblu care permitea publicului să-i înțeleagă proporțiile. În spatele exponatului se aflau cercetări întinse pe ani, colaborări internaționale și efortul de a transforma o descoperire din teren într-o piesă accesibilă studiului și vizitării. Între timp, muzeul bucureștean trecea prin propria transformare. În 1903, Grigore Antipa susținuse necesitatea unei clădiri construite special pentru colecțiile de istorie naturală. Noul sediu din Șoseaua Kiseleff, care adăpostește astăzi scheletul, și-a deschis oficial primele săli la 24 mai 1908, în prezența regelui Carol I și a principesei Maria. Descoperirea de la Mânzați devenea parte a unei instituții care avea să formeze generații întregi de vizitatori.

A supraviețuit milioane de ani în pământ, dar s-a prăbușit la cutremur

SCHELETUL URIAȘ, BÂNTUIT DE GHINION…Povestea uriașului nu s-a încheiat odată cu expunerea sa. La 4 martie 1977, cutremurul care a devastat Bucureștiul a lovit grav și colecțiile muzeului. Scheletul deinoteriului s-a prăbușit, afectând în cădere și o parte din scheletul de mastodont aflat în apropiere. Restauratorul Nicolae Pușcașu a refăcut montajul după 34 de săptămâni de muncă. La 22 noiembrie 1977, vizitatorii puteau admira din nou exponatul. Uriașul scos din pământul Vasluiului trecuse printr-o nouă operațiune de salvare, de această dată în interiorul muzeului care îl proteja. Experiența a arătat cât de vulnerabil poate fi un schelet fosil, în ciuda înfățișării sale impunătoare. În 2019, Muzeul Antipa a instalat pentru protejarea lui un sistem japonez de izolare seismică, destinat reducerii efectelor mișcărilor solului asupra exponatului.

Pământul Vasluiului a continuat să ofere surprize

NU NUMAI LA MÂNZAȚI S-AU DESCOPERIT MAMUȚI…Descoperirea de la Mânzați nu a rămas singura mărturie a acestor animale în județ. În 2015, la Gherghești, cercetătorii Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, împreună cu specialiștii Muzeului „Vasile Pârvan” din Bârlad, au identificat un alt schelet parțial atribuit aceleiași specii fosile. La mai bine de un secol după cercetările lui Ștefănescu, alte oase aduceau informații despre uriașii care populaseră aceste meleaguri. Fosilele descoperite în Podișul Bârladului se regăsesc și în patrimoniul Muzeului „Vasile Pârvan”. Colecția sa paleontologică include resturi de proboscidieni, rinoceri, cai și alte mamifere dispărute. Cercetările au identificat puncte fosilifere la Mânzați, Mălușteni, Gherghești, Zorleni, Pogana, Giurcani și în alte localități. La Iași, Muzeul de Istorie Naturală păstrează, între piesele sale vechi, inclusiv oase de mamut și rinocer lânos provenite din zona județului nostru. Muzeele țării conservă astfel mărturii ale unor animale și epoci diferite, în timp ce celebrul schelet de la Mânzați se află la București.

Mamutul de la Mânzați, comoara paleontologică a României

CEL MAI MARE SCHELET DESCOPERIT… Pentru vizitatorul care se oprește astăzi în fața deinoteriului de la Antipa, întâlnirea durează poate doar câteva minute. În spatele scheletului se află însă o poveste începută într-o râpă de sat: un dinte aruncat, un craniu spart, fragmente împărțite între oameni și un profesor care a pornit prin viscol să le recupereze. Mânzați a dat României una dintre marile sale comori paleontologice, iar numele satului însoțește uriașul care continuă să atragă privirile, la peste un secol de la scoaterea sa la lumină.