LITERATURÃ DE PÂRNAIE

de Corneliu BICHINEȚ

Lucian de la gazetã îmi propuse, viclean fiind, sã public la ei câte o prozã pe sãptãmanã. N-am ezitat aceastã nouã capcanã, desi cunosteam un adevãr absolut. Ziarele se ocupã mai degrabã de ticãlosi decât de oameni de treabã, asa cã iatã ce am scris.

Turturel Burticã se descurcase foarte bine la facultatea de drept, cursuri la foarte mare distantã, concentrate la maximum, sectia externã, cu sediul în gara Buhãiesti. A cotizat ce-o fost de cotizat, apoi, cu diploma de licentã, fãcutã de un tânãr din Dumesti, a participat la un concurs organizat de primãrie si, cum nu era prost, a copacitat comisia venitã de la judet, i-a a dus pe oameni la pescuit la Tungujei si Cãzãnesti, la vânãtoare prin pãdurile de la Glodeni, le-a umplut portbagajele cu gogonele pentru murãturi, cu alea, alea si… Gata! A ajuns secretar. Bani n-a dat la nimeni, pentru cã era sleit financiar, a pãpat tot în anii grei ai studentiei sale.

Turturel Burticã a devenit în scurt timp alt om. Viata sa se schimbase radical, în familie, în oras, la primãrie. Printre atributiile multiple ale noului secretar al primãriei era si aceea de a elibera certificate de nastere la nou-nãscuti. Sã gestioneze cununiile civile ale tinerilor cãsãtoriti si-asa mai departe, pânã la decese! În cîtiva ani, Turturel Burticã se-ngrãsã mult, cheli si-ncepu a bea vârtos de mult, atunci când avea ocazia sã nu plãteascã. Explicatia lui, pentru cei care-l ironizau, a fost cât se poate de clarã.

• Eu merg pe câteva principii în viatã, nu mã abat de la În primul rând, studiez legile, le interpretez si, se-ntelege, atunci când nu pot altfel, le respect. Al doilea principiu l-am preluat de la bunicul dinspre mamã, cã tatã n-am avut… Desi era surdo-mut, bunicul mi-a sugerat prin semne cã o persoanã oficialã, cum am devenit eu acum, aproape este obligatã sã primeascã unele atentii de la ceilalti oameni. Mai pe scurt, mâncare si bãuturã. Nu bani. Desigur, se-alinta secretarul. Mai am câteva principii, însã nu le divulg decât, asa, în treacãt.
• Dom’ secretar, se bãgã în vorbã Riceard Galos, un functionar oneros de la curtea de conturi, stiti cã lumea vã zice Pomenicã, adicã un fel de plescar lacom!?

Galos nu o îndrãznit mai mult. Reusise sã-l facã de rusine pe Turturel Burticã de fatã cu toti angajatii primãriei. Oamenii îsi dãdeau coate si asteptau reactia secretarului, rosu de furie, aproapte stacojiu.

• Da?! O sã-l aflu eu pe cel care face glume pe socoteala Da. Asa am înteles eu viata. Sã-i gust din plin pãrtile frumoase. Nu sunt mercantil, sã fie clar! Vremurile astea grele m-au determinat sã fandez putin. Nu mult. Sã iau de la fiecare câte ceva si sã nu dau la nimeni nimic. Eu nu-s haiduc, ci doar slujbas al statului nostru. Si-apoi, cum as putea-o eu întoli pe Xantipa, sotia mea, cu tot ce-i mai frumos si mai la modã!?… Si-apoi, a mai cãzut pe capul meu si scorpia de soacrã. A venit acum un an la noi si, iatã, n-a mai plecat.

Turturel Burticã se-ncadra în categoria bãrbatilor cu puta micã si momitele cât alunele, însã sotia lui, Xantipa Burticã, fostã Xantipa Rîsnitã, era trãsnet. Fostã miss Bãcesti pe vremea cealaltã, când nu se umbla cu trucaje, avea picioarele lungi-lungi, parcã plecate direct din amigdale, frumos si periculos arcuite. O femeie permisivã, cu sâni de sirenã, devenite în timp, un fel de torturã pentru elevii celor douã licee, o femeie formatã parcã numai din picioare si buci. Mai rar asa ceva la Negresti!

Încet-încet, oamenii au înteles cã secretarul primãriei este mai important decât viceprimarii, primarii si consilierii la un loc. Acestia se schimbau o datã la patru ani, însã Turturel Burticã rãmânea de neclintit, granit, aproape etern. Nimeni nu-si aducea aminte cine declansase întrecerea localitãtii pe prenumele nou-nãscutilor. Secretarului i se transferase discret puterea de-a pune prenume la fetitele si bãieteii nou-nãscuti.

Asa au apãrut în peisaj copii si tineri cu prenume exotice, prenume pe care Turturel Burticã le prelua din istoria anticã si medievalã, din cãrtile vechi si, mai nou, prenume de actori si fotbalisti celebri. Maturii, tatii în special, treceau pe-acasã la Burticã, de sãrbãtori, cu câte o pichere, cu câte o curcã, vin alb. Asa-i plãcea lui, ca sã nu facã tensiune.

Cei din Schinasi se luau la întrecere cu cei de pe Abator, iar noii locuitori, de provenientã londonezã, Bãcesti adicã, voiau exclusivitate. Greu de realizat toate acestea, însã nu imposibil.

Rar se întâmpla ca fetitele si bãieteii sã fie trecuti în certificatele de nastere cu datele exacte, însã treaba asta nu deranja pe nimeni. O singurã datã, când bãuse trei zile la rând, era s-o sfecleascã rãu de tot secretarul, când trecuse aceleasi prenume la trei din cei zece copii ai unei familii de rudari, din zona Cãrãmidãriei, pripãsite pe-aici. Tatãl copiilor era Gagarin Dihor, iar mama, provenitã din Tãndãrei, se recomanda a fi Sofia Iarmaroc.

• Tu-ti arhanghelul mã-tii de umflat, cum o sã-i strig eu acum pe cei trei copilasi ai mei!? Veniti la tãticu’, trei Ronaldinho!? Sotia mea este iar însãrcinatã si doctorul mi-a spus cã vin pe lume si gemeni, ultimii, Dacã încurci iar itele, te bat de-ti sunã apa în cap si-ti iau si toate pãsãrile din curte!!

Venise toamna. O toamnã bogatã. Se rupeau dealurile de recolte. Se-ntreceau agricultorii între ei. Productii record, iar ucrainenii plecaserã deja prin alte locuri. Piata din Negresti putea rivaliza cu Piata Amzei din Bucuresti si la produse, si la preturi, mai ceva ca în zona Venetia. Bani nu prea erau pe nicãieri, însã pãrea cã-i bine de tot… Sã vinã iarna!

Turturel Burticã era cãhui de cap. Aproape nu mai judeca limpede. Chiar se pusese problema demiterii sale, însã Xantipa, cu douã fente din popou, rezolvã si treaba aceasta. Ca o expertã pe linie de marketing! Asa cum prevãzuse femeia lui Gagarin Dihor, doamna Dihor, cum s-ar spune, a adus pe lume doi bãieti gemeni, sãnãtosi si dolofani, semãnând între ei ca douã lacrimi de pe obrazul unei femei înselate.

Turturel Burticã se cãzni o zi întreagã sã-i treacã în registrul cu nasteri pe cei doi. Parcã-i luase cineva mintile. Nu gãsi nimic de rãsunat pentru a-l multumi pe fericitul tatã, beat de o sãptãmânã. Pentru prima datã în viata lui, Turturel Burticã a pus la bãtaie rata friptã si doi litri de tãrie.

-Domnule Gagarin Dihor, începu secretarul prudent, constient de ce i se poate întâmpla, am gãsit! Greu, da’ am gãsit. Unuia o sã-i spunem Unsprezece si celuilalt Doisprezece. Nu-i grozav!? Când vor creste si vei avea de treabã, acasã, la câmp ori la pãdure, numai c-un pocnet din degete ai ajutoarele lângã tine. Dihor se scuturã din tot corpul si se trezi din betie imediat. Din negru cum era la fatã, se fãcu albastru ca cerul cuprins de furtunã.

-Si cum o sã-i recunosc eu!? Ce nume sunt astea!? Stiti doar cã nu prea am carte. Astea-s artitmeticã, nu nume de oameni.

-Simplu. Turturel Burticã se ridicã de pe scaun si luã o pozitie teatralã. Mã urmãresti!? Atentie la mine! Vei striga de la poartã: „Mãi Unsprezece si Doisprezece, haideti la tata, cã v-am adus bomboane si turtã dulce!”

-Zãu cã nu-i rãu, dom’ secretar… Mã gândesc sã le pun la gât câte o cruciulitã. Una cu chipul Domnului nostru Iisus si alta cu Fecioara Maria. Si, la o adicã, continuã bãrbatul, ce-o sã fie dacã o sã-i mai încurcãm uneori!? Ei sã fie sãnãtosi! Apare o problemã, însã: de unde o sã am eu bani de bomboane si de turtã dulce!? Bãrbatul se-ncruntã fioros.

-Rezolv eu, rãspunse imediat Burticã, bucuros cã scapã nechelfãnit. Si, dacã o conving pe nevastã-mea, îi si botezãm. Ne facem neamuri.

-Bine ar fi, da’ eu stiu daca o fi asa!?

Galos nu o îndrãznit mai mult. Reusise sã-l facã de rusine pe Turturel Burticã de fatã cu toti angajatii primãriei. Oamenii îsi dãdeau coate si asteptau reactia secretarului, rosu de furie, aproapte stacojiu.

-Da?! O sã aflu eu pe cel care face glume pe socoteala mea. Da. Asa am înteles eu viata. Sã-i gust din plin pãrtile frumoase. Nu sunt mercantil, sã fie clar! Vremurile astea grele m-au determinat sã fandez putin. Nu mult. Sã iau de la fiecare câte ceva si sã nu dau la nimeni nimic. Eu nu-s haiduc, ci doar slujbas al statului nostru. Si-apoi, cum as putea-o eu întoli pe Xantipa, sotia mea, cu tot ce-i mai frumos si mai la modã!?… Si-apoi, a mai cãzut pe capul meu si scorpia de soacrã. A venit acum un an la noi si iatã, n-a mai plecat.

Turturel Burticã se-ncadra în categoria bãrbatilor cu puta micã si momitele cât alunele. Însã, sotia lui, Xantipa Burticã, fostã Xantipa Rîsnitã, era trãsnet. Fostã miss Bãcesti pe vremea cealaltã, când nu se umbla cu trucaje, avea picioarele lungi-lungi, parcã plecate direct din amigdale, frumos si periculos arcuite. O femeie permisivã, cu sâni de sirenã, devenite în timp, un fel de torturã pentru elevii celor douã licee, o femeie formatã parcã numai din picioare si buci. Mai rar asa ceva la Negresti!

Încet-încet, oamenii au înteles cã secretarul primãriei este mai important decât viceprimarii, primarii si consilierii la un loc. Acestia se schimbau o datã la patru ani, însã Turturel Burticã rãmânea de neclintit, granit, aproape etern. Nimeni nu-si aducea aminte cine declansase întrecerea localitãtii pe prenumele noilor nãscuti. Secretarului i se transferase discret puterea de-a pune prenume la fetitele si bãieteii nou-nãscuti.

Asa au apãrut în peisaj copii si tineri cu prenume exotice, prenume pe care Turturel Burticã le prelua din istoria anticã si medievalã, din cãrtile vechi si, mai nou, prenume de actori si fotbalisti celebri. Maturii, tatii în special, treceau pe acasã la Burticã, de sãrbãtori, cu câte o pichere, cu câte o curcã. Vin alb. Asa-i plãcea lui, ca sã nu facã tensiune.

Cei din Schinasi se luau la întrecere cu cei de pe Abator, iar noii locuitori, de provenientã londonezã, Bãcesti adicã, voiau exclusivitate. Greu de realizat toate acestea, însã nu imposibil.

E ca si fãcut. Pe acestia din urmã îi tinem la scoalã! Eu mã ocup! Mãcar patru-cinci clase acolo, cã nu stricã! Parcã o aud pe învãtãtoarea Gurgui când o sã înceapã orele: „Liniste, copii! Sã pofteascã, pe rând, la tablã, Unsprezece si Doisprezece.” Or sã mai râdã unii copii, însã, pe termen lung, sã fim vizionari, o sã fie bine!

Din ziua aceea, Turturel Burticã a devenit prieten cu Gagarin Dihor si cu familia sa. Trecea pe-acolo, pe-acasã la ei, destul de des, le mai aducea una-alta, iar când începea scoala, cumpãra din banii lui hãinute si rechizite pentru gemeni. De ceilalti nu se interesa, erau prea multi, nu intrau în grija lui. Ei bine, acestia mergeau când si când la scoalã, optional…

Totul a mers bine pânã când pe Gagarin Dihor l-au luat la puscãrie, pentru furt. L-au judecat în sala mare a Casei de Culturã, pentru a se da exemplu si altor indivizi cu bratele lungi.

• Inculpat, stii de ce esti în boxa acuzatilor!? Judecãtorul parcã tãia cu briciul când vorbea. Ai avocat din oficiu.
• Nu Vã spun eu, direct. Seful de post a zis cã am furat un porc, însã nu-i asa. Sala de judecatã era ticsitã de lume. Se fãcu liniste. Aici e vorba de urã de rasã. Eu sunt tigan, iar el este boanghinã, ungur.
• Vezi cã esti sub jurãmânt, asa cã te sfãtuiesc sã spui adevãrul si numai adevãrul. Oficialul se înrosise ca o creastã de N-avea de gând sã fie blând. Aici trebuia datã o lectie pentru totdeauna.
• Dom’ judecãtor, am mintit eu vreodatã!? Sã spunã lumea ce fel de om sunt eu. Eram un pic cherchelit si, cum mergeam asa linistit spre casã, vãd un godac rozaliu, umblând aiurea prin mahala. L-am urmãrit un pic si, vã spun drept, l-am vãzut cum râma pe mijlocul drumului, de parcã ar fi fost în grãdinã la el, fãrã nicio grijã.

• Si!?
• Pãi, sã judecãm la mintea cocosului, ce trebuia sã fac!? Eu nu concep ca un porc sã umble teleleu pe drum si sã râme, sã strice infrastructura rutierã, asa cã l-am luat cu binisorul si l-am dus în ograda mea. Ce era sã fac!? Se bucurau si copiii de norocul ce-o dat peste noi, asa cã l-am tãiat. Nu m-am gândit cã asta e furt…
• Asa!? Dacã gãsesti ceva pe drum, o pasãre, un animal, ti-l însusesti!?

Gagarin Dihor simtea cã se înfundã. Presimtea ceva rãu.

• Sefule, nu l-am luat sã mã îmbogãtesc. L-am luat pentru hrana noastrã. Si-apoi, porcul acesta era fãrã stãpân, dacã umbla slobod pe drum. M-am gândit cã poate deveni si periculos. Dacã se apropia de ghena de gunoi, putea sã intre în conflict cu cei 103 câini comunitari care se bat zilnic cu oamenii pe gunoaie… Porcul ãsta era si mãgar pe deasupra. Strica drumul obstesc si se credea Bolojan.

I-au dat o pedeapsã bunisoarã. Trei ani de detentie. Mai târziu, Gagarin Dihor le povestea vecinilor ce viatã bunã a dus în cele douã penitenciare în care îsi ispãsise pedeapsa. Cei care îl ascultau îl priveau cu neîncredere, stiindu-l mincinos de felul sãu.

• Da’ nu mai tãia atâta la piroane, cã noi nu suntem copii! Dihore, dupã cum spui tu, ar trebui sã trecem cu totii un an-doi pe-acolo, prin detentie!
• Nu credeti, nu!? Acesti trei ani cât am stat la pripon au fost cei mai frumosi ani din viata mea. Mâncare de trei ori pe zi, curãtenie, spãlãtor, haine vãrgate si cãlduroase. Ce mai, boierie! Cei care ascultau ce perora Gagarin Dihor nu stiau ce sã creadã. Acesta a continuat cu amãrãciune, parcã. Dacã mai sedeam un an-doi la puscãrie, as fi putut scrie si eu o carte, asa cum fãceau barosanii cazati lângã noi, pulimea.
• Bravo, vere, aprecie Aristotel Rãtuscã! Te-ai Eu, sã fiu cinstit, cel mai bine am trãit în armatã, apoi am venit acasã, m-am însurat, au venit copiii, greutãtile, însã la puscãrie nu m-as duce nici legat. Lasã-mã în sãrãcia mea! Mãnânc ce am, dorm în casa mea, în patul meu, în paiele mele si gata

 

Mãrinicã Stãnoagã fãcea parte dintr-o familie numeroasã, putin prosperã, asa cã se simti si el dator sã-si spunã punctul de vedere. Unii îl ascultau, mai mult de fricã, stiindu-l ticnit.

• Mai este un cusur Prea sunt departe puscãriile astea. Dacã ar fi mai aproape, parcã-parcã m-as duce si eu. M-as antrena la sala de sport, sã fac muschi, as iesi la muncã, la aer, as ajuta vreun grangure neobisnuit cu munca fizicã si as duce-o ca-n sânul lui Aavram.
• Bãi, voi n-aveti minte deloc? Credeti cã puscãria e bunã!? Sã te caci la hârdãu si sã stea politistul la curul tãu. Nu mai vorbiti aiurea. Stiti bine care-i situatia mea. Romario Turnesol a scos un plic din buzunar si a început sã-l fluture deasupra capului. Ieri, am primit o scrisoare de la bãietii mei. Mi-a citit-o secretarul, omul nostru de la primãrie. Bãrbatul oftã de câteva ori, apoi îi zise unuia mai tânãr sã citeascã el, s-audã toti ce-au scris bãietii lui din
• Dragã mamã, începu a silabisi Andrei Gugustiuc, stiu cã esti necãjitã din pricina noastrã, însã avem nevoie de tigãri! Noi stim ce greu este pentru o mamã care are un bãiat în puscãrie, d-apoi matale, cã ne ai pe toti trei la pripon… Gugustiuc se chiori la hârtie si-ncepu sã se frece la ochi, enervat! Bre, Turnesol, da’ urât mai scriu bãietii ãstia ai tãi. Sfãtuieste-i sã nu facã vreo prostie pe-acolo ca sã-i trimitã penitenciarul acasã, c-aici, vezi si tu, este jale. Vai mama noastrã! S-ar putea sã scoatã si ajutoarele sociale, s-atunci, sã te atii!?

Au plecat cu totii la Burticã, sã citeascã el toatã scrisoarea, sã stie toatã mahalaua cum se descurcã acolo cei trei bãieti ai lui Romario Turnesol. Oamenii au strâns cîtiva bãnisori pentru vodcã si mãsline.

• Eu o s-o citesc, pentru cã vã respect. Trãim aici, cu totii, bine-rãu, ne ducem viata în orãselul nostru. Seara, dormim lângã nevestele si copiii nostri. Lãsati povestile despre viata bunã din puscãrie! Acolo, dacã nu esti puternic, esti halit. Puscãria e bunã pentru cei cu bani multi si pentru interlopi. Uitati-vã spre cer! Vedeti, vin cocorii, intrãm în primãvarã, începem munca, asa cã sã-i multumim lui Dumnezeu cã are grijã de noi toti, însã el nu poate sã ne apere pe unii de altii!… Noroc si voie bunã! Acasã cu voi!
• Si cum rãmâne cu bãietii lui Romario!? Cât mai au de îndurat!?
• Pãi, tu n-ai auzit!? Sã scrie si ei douã-trei cãrti, literaturã de pârnaie îi zice acum, si-ti garantez cã în curând o sã-i aveti acasã. Ce atâta grabã!? Oamenii însã voiau mai mult, asteptau o încurajare de la Burticã.
• Dom’ secretar, interveni Oreste Cherpedin, n-am fost noi corecti cu dumneata!? Ne-ai mâncat toate pãsãrile din ogrãzi, însã vãd cã ne iei de prosti! Cum or sã scrie ei cãrti dacã nu stiu literele, ce-s ei, Becali!?
• Ehei, nevoia te învatã! Si-apoi, ce credeti, cã toti care au terminat detentia mai repede stiau sã scrie cãrti!? I-au ajutat gardienii cã acestia, de bine de rãu, stiu sã ticluieascã scrisori, procese-verbale,

Negrestiul primi primãvara cu bucurie. A plouat câteva zile la rând, apoi mugurii pomilor au plesnit. Cei din Roman si Bacãu au mai adus în zonã câteva zeci de câini, asta ca sã avem câte un maidanez de fiecare. Cei mai mici plecau spre scoalã în grup si înarmati cu spray-uri lacrimogene. Femeile au primenit si spoit casele, cei cu servicii îsi vedeau mai departe de muncã, iar cei fãrã nimic au plecat la fermele viticole din Vrancea si Buzãu. Cei deprinsi cu hotia, ghebositi fiind de foame, au dat nãvalã la una din fermele de gãini ale lui Bogos.

Se-ntelege, au fost prinsi. Temistocle Ponea a luat fapta pe el. Spre necazul sãu, a primit o pedeapsã simplã, aproape umilitoare, sã munceascã în folosul comunitãtii, la mãturat strãzile, la plantat panselute si crizanteme. Cel care rãspundea de el, un plutonier în pragul pensiei, singurul politist din militia românã, milos de felul sãu, îl mai lua, pe-acasã, pentru mici treburi gospodãresti.

• Condamnat, Temistocle Ponea, poate te-mpinge necuratul sã pui mâna pe ceva! Te duc la Vaslui si te înfund pe zece ani la facultate. Clar!? Curtea era plinã de pãsãri, în special gãini, albe, roscate si porumbace. Le dai grãunte si granule. Ai grijã!!!

Temistocle Ponea se descurca bine. Primea de fiecare datã de la sotia plutonierului câte un bãnut si mâncare. Însã obiceiul rãmâne obicei. Temistocle saliva. Nu vãzuse în viata lui de hot astfel de puicute si, parcã înadins, câteva aproape cã sãreau pe el. Bãrbatul n-a cãzut în ispitã. S-a trezit vorbind, mai mult pentru sine, decât pentru gãini.

• Hali, gãinã, d-aici, ca pântru voi ard în

Se-apropia seara. Temistocle a închis pãsãrile, a luat pachetelul pe care i-l pregãtise Magdalena Belciug, lãsând-o pe aceasta sã-i multumeascã lui Dumnezeu pentru norocul ce l-a avut cu omul sãu, cãsãtoritã de tânãrã cu un organ al statului, spre ciuda colegelor agroindustriale care luaserã aproape toate drumul strãinãtãtii. În rest, totul este istorie!