Pentru cine nu-l cunoaște, David Ionuț Popa este consilierul de încredere maximă al președintelui Ciprian Trifan. Acesta s-a făcut remarcat de toată lumea acum câteva luni, când a luat apărarea unui presupus profesor abuzator și a acuzat puțin victima, adică eleva abuzată. S-a gândit domnul Ionuț Popa că asta nu e de ajuns și recent s-a oferit să mai urineze încă o dată împotriva vântului. Într-o postare făcută cu AI (ca să-și odihnească mintea), consilierul Ionuț i-a dat o limbă vânjoasă lui Dumitru Marin, profesorul care a fost dat afară din învățământ pentru slaba sa pregătire, același profesor ratat care pozează în om de cultură fără ca nimeni să-l bage în seamă. Noroc că l-a băgat Ionuț! Bravo, căpuț! Și dacă veni vorba de replicile pe care le dă acesta la fiecare articol scris de șeful său, iată ce a mai scris tipul: „președintele Solo are o relație foarte bună cu președintele”. Întrebăm atunci: cine l-a sunat pe președinte și l-a somat să se implice în organizarea acțiunii de la ITOV și i-a reproșat că și-a stricat relația cu toate instituțiile?
CÂND PAMFLETUL DEVINE ÎNLOCUITORUL JURNALISMULUI
Domnule Gelu Irimia,
Vă mărturisesc că, după ce am citit, nu atât articolul, cât mai ales direcția în care ați ales să duceți discuția, am rămas cu o întrebare simplă: unde s-a pierdut empatia?
Pentru că, dincolo de pamflet, de ironii și de personajele pe care le construiți în texte, vorbim despre un om. Un om de 86 de ani. Un om care, indiferent de opiniile pe care le poate avea cineva despre el, a dedicat zeci de ani promovării culturii și Vasluiului.
Iar aici apare o contradicție pe care nu pot să nu o observ.
Vă place să vorbiți despre asumare, transparență și responsabilitate. Foarte bine. Sunt valori importante.
Atunci poate ar fi timpul ca și textele publicate sub diferite personaje sau formule de tip „Marcel Bou” să fie asumate cu aceeași transparență pe care o solicitați celorlalți.
Dacă tot vorbim despre asumare, să dăm cărțile pe față.
Dar să revenim la fond.
Eu nu am ales să susțin un om pentru că mi-ar fi cerut cineva acest lucru și nici pentru că aș avea vreun interes personal. M-am poziționat public dintr-un motiv simplu: am considerat că un om care a făcut atât de mult pentru cultura locală merită, măcar în anumite momente, și solidaritatea comunității sale.
Și aici este poate cea mai interesantă parte.
Nu sunt singurul.
Au existat și alți oameni implicați în viața publică și culturală a Vasluiului care au ales să vorbească despre domnul Dumitru V. Marin. Inclusiv oameni care au făcut acest lucru public, în mediul online.
De ce acele intervenții nu vă deranjează?
De ce devine problematic tocmai atunci când un activist sau un cetățean se exprimă în favoarea unui om pe care dumneavoastră ați ales să-l criticați?
De când solidaritatea unui cetățean trebuie să primească aprobarea unei redacții?
Aici cred că este o confuzie fundamentală.
Un activist nu are obligația de a fi jurnalist.
Un cetățean nu are obligația de a fi editorialist.
Iar un om care se implică în comunitate nu trebuie să ceară voie nimănui pentru a spune public că apreciază un alt om.
Dacă vreți să vorbim despre vizibilitate în online, însă, atunci putem vorbi.
Dar poate ar fi mai sănătos ca presa să caute mai mult terenul și mai puțin fotoliul.
Sunt oameni care merg zi de zi prin comunitate. Oameni care participă la activități, discută cu cetățenii, văd problemele și cunosc oamenii despre care scriu.
Și există și jurnaliști care fac exact acest lucru. Îl dau chiar pe colegul dumneavoastră, Flavius, ca exemplu: este prezent, participă, observă.
Asta înseamnă să fii conectat la comunitate.
Pentru că jurnalismul nu se face exclusiv din fața unui ecran, după ce cauți pe Facebook cine a mai postat ceva.
Iar dacă tot am ajuns la cifre, poate ar trebui să fim puțin mai atenți când folosim cuvântul „nimeni”.
Când spuneți că „nimeni” nu apreciază munca lui Dumitru V. Marin, despre ce „nimeni” vorbim?
Despre cei peste 8.000 de oameni care s-au oprit să vadă sau să citească materialul despre el?
Despre zecile de reacții?
Despre oamenii care încă aleg să vorbească despre un om care a dedicat mai bine de jumătate de secol promovării Vasluiului?
Pentru că este foarte ușor să spui „nimeni” atunci când vrei să construiești o concluzie.
Mai greu este să te uiți la realitate.
Și poate tocmai aici este diferența dintre opinie și realitate.
O opinie poate fi ironică.
O opinie poate fi acidă.
O opinie poate fi chiar nedreaptă.
Dar când începi să prezinți opinia drept realitate, trebuie să fii pregătit să răspunzi și la întrebarea: pe ce te bazezi?
Mai există însă ceva care mi se pare cu adevărat trist.
Am observat în ultima perioadă că, în loc să vă concentrați exclusiv pe ceea ce ar trebui să fie rolul presei — instituții, administrație, probleme ale comunității, investigații, oameni și fapte — ați început să priviți cu tot mai multă atenție activitatea altor jurnaliști, activiști sau oameni care comunică public.
Inclusiv domnul Trifu a devenit subiect.
Asta ridică o întrebare legitimă:
Vreți să informați Vasluiul sau vreți să concurați cu Vasluiul pe Facebook?
Pentru că sunt două lucruri foarte diferite.
Iar dacă problema este audiența, soluția nu este să aruncați aluzii asupra celor care sunt activi în comunitate.
Soluția este să fiți profesioniști.
Mai prezenți.
Mai curioși.
Mai documentați.
Mai aproape de oameni.
Pentru că presa vasluiană nu are nevoie de războaie personale între oameni care ar trebui să fie, fiecare în felul său, parte din aceeași comunitate.
Are nevoie de jurnalism.
Cât despre Dumitru V. Marin, puteți să-l criticați. Aveți dreptul să nu fiți de acord cu el. Aveți dreptul chiar să-i contestați ideile, proiectele sau opiniile.
Dar există o diferență între a critica un om și a-l transforma într-o țintă permanentă.
Iar când ținta este un senior de 86 de ani, care a fost partener al presei vasluiene vreme de decenii, poate că înainte de următoarea glumă ar merita să ne întrebăm dacă nu cumva, undeva pe drum, condeiul a uitat de om.
Nu vă cer să-l apreciați pe Dumitru V. Marin.
Vă cer doar să vă amintiți că, înainte de a fi subiectul unui pamflet, este un om.
Iar înainte de a fi liderul unei redacții, un jurnalist este un om care are o responsabilitate enormă față de cuvintele pe care le pune în spațiul public.
Presa poate să lovească.
Presa poate să critice.
Presa poate să incomodeze.
Dar presa adevărată nu are nevoie să umilească pentru a fi puternică.
Iar dacă vreți să fiți liderii presei vasluiene, nu trebuie să ne demonstrați asta prin numărul de oameni pe care îi ironizați.
Demonstrați-ne prin nivelul jurnalismului pe care îl faceți.