VIDEO | Ceaușescu vine la Vaslui. Cum se construia, pentru câteva ore, o Românie care nu exista

ȘASE VIZITE OFICIALE ALE DICTATORULUI ÎN JUDEȚ… Cu multe ore înainte ca elicopterul prezidențial să apară pe cer, orașul trebuia să fie deja pregătit. Străzile erau curățate, fabricile lustruite, pancartele așezate, muncitorii scoși din schimburi, iar pionierii aduși de dimineață pentru a forma „coridorul viu” prin care urma să treacă Nicolae Ceaușescu. La Bârlad, copiii au fost teziți treziți înainte de ora 5 și ținuți ore întregi în frig pentru câteva secunde în care trebuiau să fluture un steguleț și să zâmbească. Vizita de lucru era un spectacol minuțios regizat, în care realitatea trebuia aranjată astfel încât conducătorul să vadă exact țara despre care propaganda îi spunea că există. În timp, această uriașă mașinărie a lingușirii avea să producă și una dintre marile ironii ale regimului, un dictator înconjurat permanent de mulțimi obligate să-l aclame a ajuns, în decembrie 1989, să pară sincer uluit atunci când o mulțime a început pentru prima dată să-l huiduie.

Ceaușescu a vizitat județul de cel puțin șase ori: 20 mai 1966, 26 mai 1970, 17 ianuarie 1973, 18 iulie 1975, 22 septembrie 1982 și o nouă deplasare, cu caracter agricol, la 27 august 1987. Dintre acestea, cinci au avut loc după constituirea județului în forma sa modernă. Prima, din mai 1966, a inclus Bârladul și Vasluiul, presa comunistă consemnând chiar afirmația lui Ceaușescu că vizitase în acea dimineață cele două orașe și mai multe comune. În mai 1970, după inundațiile devastatoare din Moldova, Ceaușescu a revenit în județ. Fototeca online a comunismului românesc păstrează fotografia oficială a sosirii sale la Bârlad din 26 mai 1970, iar presa vremii consemna vizitarea Fabricii de Rulmenți și apoi a unor obiective din Vaslui. A urmat vizita din 17 ianuarie 1973, desfășurată în județele Vaslui și Iași, când Ceaușescu a ajuns din nou la Bârlad și Vaslui, a intrat în fabrici și a inspectat inclusiv noul Spital Județean. În 18 iulie 1975, cuplul Ceaușescu a revenit la Bârlad și Vaslui, iar vizita s-a încheiat printr-o mare adunare populară în municipiul reședință de județ. Cea mai amplă vizită pare să fi fost cea din 22 septembrie 1982, când „Scânteia” îi dedica pagini întregi. Ziua s-a încheiat în Piața „Ștefan cel Mare” din Vaslui, în fața unei mulțimi cu portrete ale lui Nicolae și Elena Ceaușescu, steaguri, eșarfe și pancarte. În sfârșit, la 27 august 1987, Ceaușescu a revenit în județ într-o inspecție agricolă de amploare națională. Elicopterul prezidențial a aterizat succesiv la Codăești, Zăpodeni și Ștefan cel Mare, fiind vizitate și terenuri din zona Pochidia, înainte ca deplasarea să continue spre Galați.

Cu luni înainte începea pregătirea „spontaneității”

Pentru activul de partid local, vestea venirii lui Ceaușescu nu însemna o simplă vizită oficială. Însemna intrarea într-o stare de mobilizare. Mărturiile păstrate la Bârlad descriu pregătiri care puteau începe cu mult înainte. Se făceau cheltuieli pentru curățarea și înfrumusețarea orașului, se stabilea cu precizie traseul coloanei oficiale, se repartizau oameni pe străzi și se hotăra cine avea voie să se apropie de lider. Fabricile aflate pe traseu trebuiau să arate impecabil. La Întreprinderea de Rulmenți, foștii angajați și-au amintit că înaintea vizitei orașul era măturat peste noapte, iar fabrica trebuia să fie „ca o farmacie”; muncitorii primeau halate curate, iar persoanele alese pentru întâmpinare erau atent selecționate. Nu orice copil putea să-i ofere flori lui Ceaușescu și nu orice muncitor putea ajunge lângă el. Conta ținuta, aspectul, rezultatele școlare sau profesionale și capacitatea de a rosti fără ezitare textul pregătit. Potrivit unor mărturii locale, persoanele care urmau să intre în contact fizic cu Nicolae sau Elena Ceaușescu erau supuse inclusiv unor verificări medicale și unor reguli stricte de igienă. Inginerul Mihail Dobrovolschi își amintea cazul unei tinere alese să-i întâmpine cu pâine și sare, care trecuse prin asemenea verificări înainte de momentul întâlnirii.

Pionier la ora 5 dimineața, pentru câteva secunde în fața „tovarășului”

Poate cele mai grăitoare mărturii nu sunt însă ale activiștilor sau directorilor, ci ale copiilor. Un bârlădean își amintea că, la una dintre vizitele anunțate, aproximativ 30 de pionieri au fost aduși la ora 5 dimineața în actualul sediu al Primăriei și ținuți acolo până seara. Ceaușescu și-a modificat programul și nu a mai trecut prin locul în care copiii îl așteptau. O zi întreagă de așteptare pentru un moment care nu a mai venit. Profesoara Elena Monu își amintea la rândul ei că, atunci când Ceaușescu venea la Bârlad, pionierii din școli și muncitorii din fabrici erau mobilizați de la cinci dimineața, chiar dacă elicopterul prezidențial putea ateriza abia câteva ore mai târziu. Vizita din ianuarie 1973 a rămas în memoria unei foste eleve tocmai prin absurdul acestei mobilizări. Avea șapte ani. Mama a trezit-o în jurul orei 4:30 pentru a-i pregăti uniforma, ciorapii albi și fundele. Afară era ger. Copiii au fost duși cu autobuzul și apoi ținuți la marginea orașului, unde, înfrigurați, repetau cântecele pe care urmau să le cânte la trecerea conducătorului. Privit după mai bine de jumătate de secol, episodul spune mult despre raportul dintre individ și stat în comunism. Mii de ore de muncă și de viață puteau fi sacrificate pentru construirea unei imagini de câteva minute. Copilul nu conta. Muncitorul nu conta. Programul oamenilor nu conta. Conta fotografia finală: Ceaușescu trecând printr-o mulțime care părea fericită să-l vadă. 

Aplauzele nu trebuiau să se oprească

Mihail Dobrovolschi își amintea că participanților li se cerea să aplaude puternic atunci când se apropia coloana oficială și să continue până după dispariția acesteia. În mulțime se aflau activiști de partid care întrețineau ritmul ovațiilor. Oamenilor li se distribuiau flori, stegulețe, baloane și pancarte, iar ținuta trebuia să fie impecabilă. Rezultatul poate fi observat în presa epocii. La vizita din 1966, „Scânteia” descria Bârladul împodobit cu steaguri și ghirlande și „miile de locuitori” ieșite să-i întâmpine pe conducători. De la gară până la Fabrica de Rulmenți fusese format ceea ce propaganda numea un „coridor viu”. șaisprezece ani mai târziu, limbajul nu se schimbase prea mult. În septembrie 1982, „Scânteia” proclama încă de pe prima pagină că în județul Vaslui avuseseră loc „vibrante manifestări de dragoste și stimă”, iar la adunarea din municipiul Vaslui mulțimea purta portretele cuplului Ceaușescu și pancarte elogioase. 

La Bârlad, orașul însuși devenea decor

Cea mai elaborată dintre deplasările documentate la Bârlad pare să fi fost cea din 1982. La aterizarea elicopterului prezidențial, Ceaușescu era întâmpinat cu pâine, sare și vin. Pe stadion fusese amenajată o expoziție de produse industriale. În Grădina Publică, traseul cuplului Ceaușescu fusese transformat într-un decor teatral. Actori ai Teatrului „Victor Ion Popa” reprezentau întâlnirea dintre Moș Ion Roată și Alexandru Ioan Cuza. În alte puncte, tineri muncitori, țesătoare, filatoare, cadre sanitare, pionieri și șoimi ai patriei formau tablouri care trebuiau să ilustreze trecutul și prezentul orașului. Lângă statuia lui George Enescu se cânta „Rapsodia Română”, iar mai departe dansatorii purtau coșuri cu „roadele toamnei”. Oamenii deveneau figurante, fabricile deveneau decoruri, iar istoria locală era comprimată într-o scenografie menită să impresioneze un singur spectator.

Muncitorii trebuiau să asculte și „indicațiile prețioase”

Vizita avea și o componentă aparent tehnică. Ceaușescu intra în hale, se oprea lângă utilaje, asculta explicațiile directorilor și începea să dea indicații. La Bârlad a cerut folosirea mai eficientă a spațiilor de producție, dezvoltarea anumitor capacități și creșterea producției de rulmenți. În 1982 a cerut ca Fabrica de Rulmenți să ajungă la o capacitate anuală de 50 de milioane de bucăți. Presa prezenta fiecare observație ca pe o demonstrație a capacității extraordinare a secretarului general de a înțelege aproape instantaneu domenii tehnice extrem de diferite. Fenomenul se repeta în întreaga țară. Într-o dimineață Ceaușescu putea explica unui inginer cum trebuie amplasată o linie de producție, după-amiază putea spune unui agronom cum trebuie cultivat porumbul, iar a doua zi unui arhitect cum trebuie construit un cartier. Într-un sistem în care contradicția față de lider putea însemna sfârșitul unei cariere, „dialogul” avea limite evidente. 

România pe care Ceaușescu trebuia să o vadă

Fenomenul cel mai grav era însă altul. Pe măsură ce cultul personalității creștea, în jurul lui Ceaușescu se construia tot mai mult o realitate selectată. La nivel local, se curățau traseele și se aranjau fabricile. La nivel național, mecanismul putea merge până la simularea prosperității. Un caz devenit celebru a fost Alimentara Fortuna din București. Fostul șef de complex alimentar Gheorghe Florescu își amintea că magazinul funcționa aproape ca un obiectiv demonstrativ al regimului: înaintea vizitelor oficiale, rafturile erau umplute cu produse deosebite, pentru ca realitatea prezentată conducătorului sau oaspeților străini să sugereze abundență. După terminarea vizitei, această imagine dispărea.

Minciuna nu venea doar de sus în jos. Începuse să urce și de jos în sus

Regimurile dictatoriale sunt asociate, în mod firesc, cu minciuna pe care puterea o spune cetățenilor. În România lui Ceaușescu a funcționat însă și mecanismul invers: subordonații au început să mintă conducătorul. Prim-secretarul voia să demonstreze că județul său își îndeplinește planul. Directorul voia să arate că fabrica funcționează perfect. Președintele CAP trebuia să prezinte recolte bune. Responsabilul comerțului trebuia să arate rafturi pline. Activistul de propagandă trebuia să producă o mulțime entuziastă. Fiecare avea un interes să cosmetizeze realitatea înainte ca informația să urce spre vârful sistemului. Ceaușescu însuși alimenta această spirală. În 1987, în timpul inspecției agricole care a trecut și prin Codăești, Zăpodeni, ștefan cel Mare și Pochidia, presa îl prezenta analizând la fața locului starea culturilor și evaluările producțiilor. În alte județe vizitate în aceeași zi, chiar el acuza faptul că estimările nu corespundeau realității observate pe teren. Problema era structurală. Într-un sistem în care rezultatele proaste puteau însemna sancțiuni politice, cel aflat jos avea toate motivele să raporteze succesul. Astfel se năștea cercul perfect: conducătorul cerea rezultate extraordinare, activiștii raportau rezultate extraordinare, propaganda publica rezultate extraordinare, iar apoi aceleași materiale îi demonstrau conducătorului că politica sa producea rezultate extraordinare. 

Ceaușescu nu era însă un conducător care nu știa că românii sufereau 

Ar fi greșit să ducem prea departe imaginea unui Nicolae Ceaușescu complet izolat de realitate, care ar fi crezut sincer că românii trăiau în belșug doar pentru că, în timpul vizitelor sale, vedea magazine pline și fabrici aranjate. Ceaușescu știa foarte bine că populației îi lipseau alimentele, căldura, energia electrică sau combustibilul, pentru simplul motiv că o bună parte dintre aceste lipsuri erau consecința directă a politicii economice pe care el însuși o impusese. În anii 1980, plata cât mai rapidă a datoriei externe a devenit obiectivul economic dominant al regimului. Pentru a obține valuta necesară, România a redus drastic importurile și a forțat exporturile, inclusiv pe cele de produse alimentare, în timp ce consumul intern era restrâns. Au fost reintroduse raționalizarea alimentelor și limitări severe ale consumului de electricitate, căldură, benzină și alte bunuri de bază. Nici uriașa datorie externă pe care Ceaușescu voia acum să o lichideze nu apăruse din senin. Ea fusese acumulată în principal chiar în timpul regimului său, mai ales în anii 1970, când România s-a împrumutat masiv din Occident pentru programul accelerat de industrializare. O parte importantă a capitalului a fost direcționată către o industrie grea, energofagă și slab competitivă, construită după criteriile economiei planificate. Evaluările FMI de după 1989 vorbeau despre o alocare masiv ineficientă a resurselor, mai ales în industriile mari consumatoare de energie, despre utilaje învechite și despre o structură industrială ineficientă, incapabilă să genereze suficientă valoare pentru efortul enorm investit în ea. Când această strategie a intrat în dificultate, Ceaușescu a ales soluția extremă: nu restructurarea profundă a economiei, ci achitarea datoriei cu orice preț. Datoria externă depășise 10 miliarde de dolari, iar pentru plata ei regimul a sacrificat ani întregi consumul populației. Numai rambursările anticipate au ajuns la aproximativ 500 de milioane de dolari în 1987, 2,9 miliarde în 1988 și 1,2 miliarde în 1989. Până în martie 1989 aproape întreaga datorie externă pe termen mediu și lung fusese plătită, dar prețul fusese o degradare severă a nivelului de trai și a economiei însăși.

Rafturile umplute înaintea unei vizite prezidențiale arătau ipocrizia lui Ceaușescu. Acesta se făcea cu nu știa de raționalizare

Rafturile special umplute înaintea unei vizite nu aveau rolul de a-i ascunde lui Ceaușescu existența raționalizării, despre aceasta știa, pentru că el o ordonase, ci de a-i ascunde proporțiile eșecului produs de propria politică. Una era să știi, din rapoarte, că populația trebuie să „economisească”; alta era să vezi cu ochii tăi cozile, apartamentele înghețate, magazinele goale și nemulțumirea acumulată. Ceaușescu nu a fost, așadar, doar mințit de sistemul pe care îl crease. Într-o măsură importantă, el știa ce sacrificii le impunea românilor și le considera acceptabile pentru atingerea obiectivelor sale economice. Ceea ce sistemul i-a ascuns tot mai eficient a fost cât de profund ura populația aceste sacrificii și cât de puțină legătură mai exista între România din discursurile sale și România în care trăiau efectiv oamenii.

De la conducător la obiect de adorare

EVOLUȚIA SPRE TIRANIE…În primii ani după preluarea puterii, Ceaușescu nu beneficiase încă de cultul aproape grotesc al ultimilor ani. Procesul s-a amplificat treptat, mai ales în anii 1970 și 1980. Studiile dedicate fenomenului arată că propaganda îl construia succesiv ca revoluționar, arhitect al României moderne, garant al independenței, campion mondial al păcii și, în cele din urmă, drept unul dintre cei mai importanți conducători din întreaga istorie românească. Presa, televiziunea, radioul, cărțile, filmul, muzica și artele plastice participau la această construcție. Muzeul Național de Istorie a României păstrează astăzi numeroase produse ale acestui mecanism: albume omagiale, tablouri, sculpturi, porțelanuri, țesături și diferite obiecte oferite cuplului Ceaușescu. Instituția vorbește chiar despre o dinamică în care autoamăgirea ajunsese să facă parte din comportamentul social al epocii.

Cea mai periculoasă consecință a cultului personalității: dictatorul începe să creadă decorul

PROPOGANDĂ…Nu putem intra în mintea lui Nicolae Ceaușescu și nu putem demonstra ce anume credea cu adevărat despre popularitatea sa. Putem însă observa mediul informațional în care trăia. Timp de ani de zile, oriunde mergea găsea mii de oameni, aceștia aplaudau, copiii îi ofereau flori, muncitorii îi promiteau depășirea planului, directorii îi raportau succese, presa îl numea genial, artiștii îi făceau portrete. Un asemenea mecanism nu produce doar propagandă pentru populație. Produce și o bulă informațională în jurul conducătorului. Cu cât liderul devine mai puternic, cu atât oamenii din jurul său au mai puțin curaj să-i spună lucruri neplăcute. Cu cât primește mai puține informații reale, cu atât deciziile sale devin mai rupte de realitate. Iar cu cât propaganda afirmă mai insistent că între conducător și popor există o „unitate de nezdruncinat”, cu atât devine mai greu pentru sistem să recunoască faptul că această unitate nu există.

21 decembrie 1989: decorul se rupe în direct

ULUIREA DICTATORULUI… Finalul acestui mecanism poate fi văzut aproape simbolic în imaginile din 21 decembrie 1989. La București fusese organizat încă un mare miting. Participanților le fuseseră distribuite pancarte care condamnau revolta de la Timișoara și exprimau solidaritatea cu conducerea partidului. Era, aparent, același scenariu practicat de zeci și sute de ori: mulțime, lozinci, balcon, discurs, aplauze. Numai că, de data aceasta, mulțimea nu a mai respectat scenariul. Au apărut huiduieli și strigăte. Transmisia televizată a surprins momentul în care Ceaușescu își pierde pentru câteva clipe siguranța. Istoricul Peter Siani-Davies descrie expresia sa drept una de uluire, imagine rămasă în memoria milioanelor de oameni care urmăreau televiziunea. Poate că tocmai acel moment este cheia pentru a înțelege întreaga poveste a vizitelor de lucru, pentru prima dată, conducătorul auzea direct ceea ce sistemul construit în jurul lui încercase ani întregi să nu-l lase să audă.