DRAMATIC… Oamenii din satul Bãcãoani au încremenit, ieri, la prânz, aflând cã în pãduricea din apropierea satului lor a fost descoperit, atârnând într-un copac, corpul lui Gigel Iordãchitã, un bãrbat de 47 de ani pe care oamenii îl porecleau “Itic”. Un tip interesant, de care lumea din sat îsi bãtea joc, pentru cã îl stia simplu si amator de bãuturi alcoolice, altminteri un om cuminte, care nu jignise pe nimeni în viata lui. În tinerete, Iordãchitã fusese tobosar, cântase la diverse trupe, însã viata l-a înlãturat dureros si amarnic, atunci când au apãrut orgile electronice, care înlocuiau munca tobosarilor. Era mai tot timpul prin crâsme, în discutii intelectuale cu sãtenii, care îi mai dãdeau câte o bere sau un pahar de vin, doar pentru a-l asculta. La doar 47 de ani, fostul tobosar a ales sã-si punã capãt zilelor, pãrãsit de viatã si de noroc. Stãtea într-o casã amãrâtã, alãturi de mama sa, fãrã sotie si fãrã copii. O cãsutã din apropierea drumului national, chiar în fata bisericii din sat. În curtea casei pãrintesti, împrejmuitã de un frumos gard de fier forjat, sora lui, care locuieste în Iasi, a construit o altã casã, frumoasã. Dar Celentano de Bãcãoani prefera sã doarmã în bordeiul vechi si dãrãpãnat, sã aibã grijã de mama sa.
De ce s-a spânzurat acest personaj pitoresc, un Celentano al satului Bãcãoani, cãruia îi plãceau bãutura si povestile frumoase? Nimeni nu stie. Am mers în Bãcãoani, ieri, pentru a afla ce spun oamenii despre el. Am bãtut în poarta unei case în constructie, unde un bãrbat se juca cu cei doi bãieti ai sãi. “Îl stiu pe Iordãchitã, cine nu-l stie pe aici? Parcã nu-mi vine sã cred… Când s-a spânzurat? Azi?”, ne-a spus omul, vizibil derutat. A pus mâna pe telefon, a discutat cu o altã persoanã, despre care ne-a spus cã e cumnatul sinucigasului, si a închis convorbirea derutat. “Nu stie nimeni ce s-a întâmplat, ce a fost în sufletul lui. Doamne, oare de ce a fãcut acest gest?”, ne-a spus bãrbatul, vizibil marcat. Oamenii din sat cred, pe baza unor informatii apãrute asearã, cã initial, în cursul diminetii, Iordãchitã a încercat sã se spânzure în grãdina unei vecine. Femeia a gãsit acolo un scaun si crede cã bãrbatul a vrut sã-si punã acolo capãt zilelor. Probabil, gândindu-se cã va fi descoperit de un copil, care va fi marcat pe viatã de imaginea cu el atârnând în streang, a pornit agale spre pãduricea satului, pe vechiul drum din Bãcãoani, care duce la o cismea. În zona morii, atunci când a vãzut cã nu este zãrit de nimeni, a ales un copac mai solid si s-a spânzurat, fiind gãsit cam la o orã distantã de cãtre cineva care mergea sã ia apã de la cismea. Alertate, Politia si Ambulanta au ajuns imediat la fata locului, însã era prea târziu. “Itic” murise, cu gândul la o lume mai bunã, în care probabil cã va avea o altã soartã.
Iordãchitã, vedetã într-un videoclip original, respins de primãria Vaslui pe motiv cã… pe masã sunt bãuturi alcoolice!
Gigel Iordãchitã era un tip nonconformist, care iubea viata, desi oamenii îl bârfeau în fel si chip. “Nu fãcea scandal, nu se certa cu nimeni. Îi plãcea sã bea, dar nu fãcea probleme nimãnui. Era un tip cuminte, linistit”, ne-a spus primarul comunei Muntenii de Jos, Dãnut Cretu. Acest veritabil Celentano al satului Bãcãoani a apãrut într-un videoclip realizat de colegii nostri, Vlad Iorga si Lucian Iordache, în preambulul “Horei din Strãbuni”. A fost prima si ultima sa aparitie televizatã. Videoclipul, foarte bine gândit, nu a trecut de cenzura primãriei, dintr-un motiv banal: în videoclip, care prezintã o discutie savuroasã între oameni de la tarã care discutã despre muzica din Argentina, apare pe masã si o sticlã de vin! În clip, Itic are o singurã replicã, dupã ce ascultã discutia: “O sã vedem”. “Era un tip foarte talentat, în care eu chiar credeam. Aveam chiar si niste planuri de viitor cu el, dar iatã cã destinul a vrut altfel. Dumnezeu sã-l ierte!”, este mesajul transmis, seara trecutã, de colegul nostru Vlad Iorga. Bãrbatul a fost lãutar în tineretea lui, a cântat la tobe si a pierdut trendul în momentul în care au apãrut echipamentele electronice care înlocuiau munca tobosarilor. Satul Bãcãoani este mai trist si mai singuratic, fãrã Iordãchitã pe la mese, cu povestile lui si cu amintirile din vremea în care era tobosar.
