DORINTÃ… Un grajd dintr-o gospodãrie din marginea municipiului Husi ar putea fi punctul zero al unei cariere de artist atipic si boem, pentru un husean care nu mai vrea sã îsi tinã talentul ascuns, într-o timiditate care nu i-a folosit deloc pânã acum! Asa începe povestea lui Liviu Pricop, un tânãr de 35 de ani. Acesta, recent, a scos în vãzul lumii primele sale creatii artistice: bustul lui Brâncusi si reproducerea unei bucãti din Coloana Infinitului, iar entuziasmul sãu a primit feed-back-ul meritat. A vrut astfel sã îl cinsteascã pe marele Brâncusi, pentru care are o admiratie nesfâsitã. Nu are studii de specialitate, nu are parte de îndrumarea cuiva, ci doar 8 clase gimnaziale si alte trei de liceu, fãcute la Colegiul Agricol din oras, la profilul „Mecanicã”. Stie însã bine cã s-a nãscut cu un har anume pentru artã, iar priceperea aproape de neînteles pentru unii, de a transforma cu mâinile sale o bucatã banalã de lemn sau o piatrã, în obiecte expresive, i-a dat curaj! Nu i-a dat însã pânã acum vreun beneficiu material, mai ales cã s-a nãscut într-o familie modestã, iar munca fizicã, grea, a trebuit sã primeze, în detrimentul artei. „Nu am câstigat din artã pânã acum, sunt la început. Am muncit de la 15 ani, la zidãrie, peste tot. Acum, cã m-am decis sã dau o sansã talentului meu, eu sper sã creez, sã sculptez. Sã câstig atât cât sã am un trai decent, nu mai mult. Si apoi totul sã fie artã, lucrãri frumoase. Sã se bucure oamenii”, spune, entuziast, Liviu Pricop.
Huseanul Liviu Pricop recunoaste cã a auzit de Constantin Brâncusi abia la vârsta de 20 de ani. Si nici mãcar nu era în România, ci în Italia. A vãzut acolo un reportaj, probabil, fãcut pentru ziua artistului. „Nici nu mai tin minte, dar a fost ceva care m-a sensibilizat. A trecut vremea si în 2015 am vãzut cã statul nu reuseste sã cumpere Cumintenia Pãmântului si acest lucru m-a întristat, sensibilizat. Atunci mi-am spus cã eu, dacã am aceastã pasiune, pot sã fac ceva. Pot sã atrag atentia cumva. Munceam în strãinãtate, mai strângeam bani, iar ceea ce strângeam, aduceam în tarã si investeam în materiale, în scule. Acum, ultimii bani ca sã-mi cumpãr materiale. Eu chiar vreau sã fac ceva în acest domeniu. Nu vreau ca aceastã pasiune a mea sã se oprescã vreodatã”, spune tânãrul. Amuzat, îsi prezintã locul în care s-a gândit sã îsi amenajeze locul din care sperã ca sã porneascã toatã aceastã cãlãtorie a sa spre succesul în lumea artei: grajdul unei vãcute. „Aici a fost grajdul unei vaci, pe care o cumpãrasem, dar care s-a îmbolnãvit si a murit. Iatã, spune el, deja am început un alt bust, cel al marelui poet, Mihai Eminescu. De data aceasta nu mai avut o pozã în fatã, ci una de pe telefon”, spune Liviu, mândru cã reuseste si asa. Îsi prezintã uneltele, ba chiar si acele dãlti românesti, pe care a dat 500 de lei si care i s-au rupt imediat. „Imi iau altele din Italia, dar e pãcat sã dai atâtia bani si sã se rupã”, spune el, cu nãduf. Afarã se aude un cârd de curci, care acompaniazã în felul lor, toatã povestea. „Da, cã aici sunt pãsãrile, dincolo câinii fratelui meu. Dincoace am o bucatã de marmurã, vreau sã fac un ciocan si o daltã. Este de lucru, dar mã bucur pentru asta. Stiu cã încã nu fac totul perfect, dar vreau sã învãt, sã fac totul si mai bine. Mã uit pe internet, mã documentez”, adaugã el.
Nu stie geometrie, nici calcule complicate, dar are încrede în munca sa!
În gospodãria sa sunt multe lucruri deosebit de interesante: niste mese fãcute din trunchi si rãdãcini de copaci, foarte frumos lucrate; o sobã cu semineu, fãcutã tot de el, iar afarã, un foisor care, desi neterminat, are un aspect spectaculos. „Toate sunt fãcute de mine. Pot face orice. Pot lucra în lemn, în piatrã, pot suda, fac sobe. Iubesc lucrurile de finete”, spune Liviu Pricop. Recunoaste cã nu are notiuni de geometrie si nu se complicã în calcule ingineresti, pentru cã nu le stie, dar totul îi iese milimetric. „Stiti, omenirea a arãtat cã întâi s-au fãcut marile constructii ale lumii, apoi au venit unii din urmã, sã mãsoare, sã verifice, dar nici acum nu stiu cum s-au fãcut. Dumnezeu! Aceasta e rãspunsul meu. El poate face ca lucrurile sã iasã minunat, de la oameni care au harul lor”, e de pãrere artistul în devenire.
„Am nevoie sã fiu singur, ca sã pot lucra si sã am pacea aceea interioarã, cu mine si cu toatã lumea din jur”
De când a arãtat primele sale creatii simte cã oamenii îl privesc altfel. Poate cã nu apreciazã ce fac, pentru cã le place sau nu, dar fiecare admirã faptul cã cineva, un simplu român, poate face ceva atât de frumos, pentru Constantin Brâncusi. Eu nu vreau sã mã opresc. Simt cã acesta e drumul meu. La multe am renuntat în viata aceasta, pentru a putea face ceva în domeniul sculpturii, cã nu e usor. Am nevoie sã fiu singur, ca sã pot lucra si sã am pacea aceea interioarã, cu mine si cu toatã lumea din jur. Îmi doresc sã sculptez toatã viata. Mã gândeam într-o zi cã se potriveste Husi cu…Brâncusi. Poate nu în zadar”, spune huseanul.
