Tuica, singura bãuturã cu origine necunoscutã

100%ROMÂNESC… În 1570 apare prima atestare documentarã explicitã referitoare la fabricarea țuicii în localitatea Turț, cunoscutã pânã în ziua de astãzi drept „țuicã de Turț”. Dar, surprizã: spre deosebire de toate celelalte bãuturi, „țuicã” are o etimologie total necunoscutã! Termenii similari din sârbo-croatã (cujka) și din sãseste (tsuikë) provin, evident, din românã. Deci, clar: țuica este a noastrã și nici un vecin nu poate pretinde (etimologic) paternitatea ei! Cel putin aceasta este concluzia regretatului antropolog român Vintilã Mihãilescu.

Ca rãspândire, termenul este întrebuintat, în general, în Oltenia, Muntenia, Dobrogea si Moldova – adicã pe tot teritoriul Vechiului Regat, dar, zonal, și în Transilvania. Vocabularul tehnic al țuicii este extrem de bogat, referindu-se la spațiile de producție, tipurile de alambicuri, moduri de preparare, momente ale procesului de producție, calitãți ale țuicii etc., toate acestea indicând amploarea și importanța producerii țuicii în acest spațiu. Pe de altã parte, existã o zonare de secole a unor „brand-uri” distincte de țuicã: Tuicã de Bihor, Tuicã de Bistrita, Tuicã de Buzãu, Tuicã de Milcov, Tuicã de Muscel, Tuicã de Pitesti, Tuicã de Zalãu, Tuicã de Turt, Tuicã de Vãleni etc. Unitate în diversitate, ar zice folcloriștii…

Dupã cum știm, particularitatea țuicii este datã de faptul cã aceasta este distilatã doar din prune, România fiind una dintre cele mai mari producãtoare din lume ale acestei materii prime. Astfel, la sfârșitul secolului al XIX-lea, suprafața cultivatã cu pruni în Principatele Române era de 55.280 ha, iar producția medie anualã de țuicã era de 385.000 hl în Valahia și 36.000 hl în Moldova. Producția se tripleazã însã dupã criza filoxerei, care distruge viile țãrãnești, obligându-i pe români sã treacã aproape integral pe țuicã. În ciuda abandonãrii a aproape un sfert din livezile României dupã 1990, aceasta rãmâne pânã în prezent unul dintre cei mai mari producãtori de prune din lume.

Despre Nordul Pãlincii si Sudul Tuicii

Țuica stã mãrturie și pentru adevãrata istorie a celor „douã Românii”: nordul Pãlincii si sudul Tuicii. Pentru nord, țuica de sud este „poșlete”: „Nu este țuicã ceea ce nu este fiert a doua oarã și nu are cel puțin 50 de grade” – se revoltã o doamnã serioasã din Deleni. Pentru sud, pãlinca distruge aroma țuicii și e bãuturã de bețivi. Dupã o micã ciocnire post-comunistã a civilizațiilor, restaurantele au ajuns la o pace ecumenicã: vând și pãlincã, și țuicã.

O legendã culeasã de Elena Niculitã-Voronca în 1903 consfințește și ea cosmogonia autohtonã a țuicii: „Amu, când a fost velnita gata, dracii s-au strâns toti la sesie ca sã se sfãtuiascã cum vor pune numele bãuturei ce vor face ei. Dracii cei bãtrâni au zis cã, în numele lor, sã se cheme drachiu. Cei mijlocii au zis sã se cheme drãchilã. Da’ într-al nostru? au zis cei mititei. Într-al vostru tuicã. Si amu asa a rãmas, cã rachiul cel mai tare e drachiu, cel mijlociu drãchilã, iar cel slab, care se face din perje, tuicã”.

Rivalii tuicii: vinarsul, pãlinca, horinca si rachiul!

Ca în atâtea alte domenii, pe teritoriul nostru s-a purtat timp de secole și o luptã aprigã de cucerire alcoolicã. Astfel, cãlugãrii cistercieni, se pare, sunt cei care introduc în pãrțile noastre, prin secolul al XIV-lea și în principal în orașele sãsești din Transilvania, alcoolul distilat din fructe. Sub denumirea genericã de vinars (calchiere dupã germanul Branntwein), acesta urmeazã tradiția medievalã a aqua vitae și are întrebuințãri aproape exclusiv medicale. În anumite zone din nord-vestul României, pe unde a pãtruns aceastã practicã, s-a pãstrat multã vreme termenul de ocovit sau ocovitã, derivat din aqua vitae pe filiera polonezã (okowita) și ucraineanã (okovita, okovitka). De asemenea, nu puține sunt întrebuințãrile medicale pãstrate pânã în ziua de azi.

În secolul al XVI-lea, vinarsul este cu siguranțã folosit deja ca bãuturã, fiind preferat, de pildã, de Petru Rares la ospețele sale. Vinars a rãmas o denumire mai degrabã arhaicã, venitã pe filierã germanã – și marcând apartenența noastrã europeanã…

Pãlinca are o proveniențã austro-ungarã (la origine slavã: pálenkan, de la verbul paliti, a arde, a distila) și se regãsește în diferite forme din Slovenia și Ungaria pânã în zone din Austria, Polonia și Slovacia. Termenul de „palinka” apare în documente încã din 1630, ajungând în aceste zone pe filierã maghiarã. De regulã, este obținutã din fructe diferite sau din amestecuri de fructe, cu tãrii ce depãșesc 40-50 de grade.

Rachiul este de origine turceascã (raki în turcã, preluat din arabul araq) și are o rãspândire sud-dunãreanã, din Turcia, trecând prin Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Serbia, Macedonia, Muntenegru, Croația, și pânã în Albania. În România, cuvântul este atestat într-o zonã ce cuprinde sudul si estul Transilvaniei si o parte din jumãtatea nordicã a Moldovei. În Banat, pe o arie compactã, îi zice rãchie. În toate aceste cazuri, „rachiu” a fost însã inițial o formã literarã, adoptatã în unele zone ca echivalent al țuicii.

În sfârșit, în nord-estul țãrii se manifestã o influențã ruseascã. Astfel, de pildã, horinca, întâlnitã doar regional în Maramureș și o parte a Bucovinei, provine de la holercã (rusescul horelka, ucraineanul horiuka – de la hority, a arde) Â palincã. Inițial, „holercã se fãcea demult din cartofi, secarã, pãpusoi”, „holerca se face din pâini, din sfeclã” – zic localnicii. Horinca s-a despãrțit de aceste ingrediente inițiale și a ajuns sã fie un alcool dublu distilat, de regulã din prune; holerca a rãmas un termen depreciativ, pentru o bãuturã de proastã calitate, care se întâlnește pânã în preajma Primului Rãzboi Mondial ca rachiul de bucate sau basamac, o altã versiune a distilatelor din amestecuri și resturi, consideratã ca extrem de nocivã de cãtre medicii igieniști ai secolului al XIX-lea. De asemenea, în Moldova se mai întâlnesc și distilate din cereale, similare cu vodca.