La curtea stãpânului Uzatu, doi ispravnici de seamã fac ca ordinele baronului sã fie ascultate. Câteodatã mai este si un Gicã Contra care nu se supune. Un soi de Leonas al Lulutei, care nu vrea neam sã se alinieze în curtea coanei Chiritã, pardon Anuta. Atentie, nu e mos Ion Roatã, ci Leonas, omul care-si stie lungimea si pãtrunzimea vorbelor sale, iar atunci când acestea nu rãzbat, faptele sale vorbesc. Leonas al nostru sau Aurel, cum mai este alintat prin Vaslui, a crezut cã stãpânul Uzatu îi va asculta cererile. Si atunci când curtea i-a chemat la audiente, Aurel al nostru nu a mai putut înghiti umilinta si i-a pus pe gard si pe Uzatu, cu tot cu ispravnicii sãi, Stãricã si Popicã. Stãricã sãracu’ a cãzut! Scândurile s-au rupt sub greutatea zecilor de shaorme mâncate si convertite în burtici. Popicã, mai nãrod, a crezut cã Leonas e dintre aceia cu care se mai joacã el prin curtea lui Uzatu. Si a încercat sã puie saua pe el. Ghinion, Aurel al nostru i-a tras o trântã pe care tânãrul ispravnic o va tine multã vreme minte. Si Stãricã, sãracu’, nu va uita clipa în care Aurel numai uitându-se la el l-a fãcut sã se prãbuseascã sub marea sa greutate judecãtoreascã.
De crezut, cine mai crede în povesti, dar speranta în tinutul lui Uzatu e acest Aurel, care nu se teme de biciul stãpânului si nici de bau baul ispravnicilor. Va veni si vremea când minciuna nu va mai avea picioare scurte, când va iesi la ivealã cum Uzatu i-a furat mosia lui Aurel si cum un mai vechi ispravnic, cu nume de cãtel, îl va însoti în celulã pe acest boier lacom si mincinos. Nu vom încheia povestirea noastrã cu celebra frazã ” Si-am încãlecat pe-o sa si v-am spus povestea asa!”, ci într-un mod mai optimist care va fi de genul „Judetul nostru hoti îngrasã, dar prin vine aur curge!”
