Sfinții tămăduitori fără arginți



Întotdeauna, fără excepții notabile, boala pune în discuție fundamentele, cadrul și formele existenței noastre, echilibrele dobândite ca oameni ai crucii asumate, valorile noastre de referință, relația noastră cu ceilalți sau relația noastră cu însăși viața. Departe de a fi un fapt care nu privește decât trupul, boala este o încercare care angajează întreaga noastră ființă și devenire. Ea ne auncă într-o situație neobișnuită, în care condițiile noastre de trai zilnic ne sunt perturbate, relațiile noastre cu ceilalți sunt deseori slăbite până la izolare silnică, în care trebuie să facem față deopotrivă îngrijorării și disperării, angoasei și depresiei. Suferința și boala se impune ca o „mușcătură a absolutului” (Simone Weil). Ea îl copleșește pe om nu numai prin presiunea naturală, ci și prin insurmontabilitatea ei metafizică, prin faptul că la toate întrebările se găsesc răspunsuri satisfăcătoare, numai la suferință, nu. Orice boală constituie o interpelare, este vie și reală, nu o putem trăi abstract, nu este niciodată neîntemeiată și se înscrie într-o experiență a ființei cel mai adesea sfîșietoare. Aceasta și pentru că, de la o anumită intensitate, suferința bolii devine în noi sihastră, prea puțini ne mai pot fi alături sau ajuta și o trăim într-o singurătate apăsătoare. Suferința ne amintește în mod dramatic că sănătatea și viața nu sunt bunuri garantate permanent, ci sunt perisabile și pot fi schimbătoare oricând, în cazul oricui.

Neîndoielnic, de cele mai multe ori, bolile se înfing cu brutalitate în trupul nostru atunci când sufletul este bolnav. Iar sufletul se îmbolnăvește atunci când se aruncă în dezordine și devine doar o simplă excrescență a lumii, când respinge orice ființă umană, sau se apropie de oameni cu intenția de a răni. Sufletul se aruncă în dezordine când spune ceva fals și nesincer, când se lasă învins de plăcere sau de suferință. Sufletul se aruncă în dezordine când acțiunile sale sunt produse fără rost, inconsecvent și la întâmplare, când își uită albia ființei sale. Cu alte cuvinte, sufletul este bolnav când nu înțelege că trebuie să se ridice peste împătimitul și modernul „stil al decadenței” pe care societatea pretins civilizată îl impune cu o nonșalanță îngrozitoare. Caracteristicile acestui „stil”, modern sunt artificialitatea, individualismul, maladivul ca expresie a unei hipersensibilități nenaturale, cultul formei fără fond, uitarea lui Dumnezeu…Încorsetat și manipulat de o virulentă „retorică a maladiei” pe care lumea o propune, sufletul neancorat în Dumnezeu și în credință devine bolnav. Iar când sufletul este bolnav și trupul se îmbolnăvește. În Biserică se evidențiază faptul că, de cele mai multe ori, boala este consecința unei disfuncții spirituale, a unei îmbolnăviri interioare și de aceea aceasta tinde să refacă armonia persoanei și să îi cicatrizeze rănile prin puterea Duhului. Ideea de vindecare a întregului, suflet și trup, este o taină a vindecării totale, o ștergere a sciziunii uriașe dintre minte și inimă. În iconomia lui Dumnezeu vindecarea întregului evoluează până în punctul în care inima și mintea se reunesc și se restabilește starea lor originară nealterată, acum nu doar în lumina originară a Raiului, dar și în lumina transfigurată a Împărăției cerului. Întotdeauna am considerat că vindecarea întregului începe atunci când poți intra în locurile ferecate din inima ta. Înseamnă rugăciune multă, curățire, terapie, pocăință, participarea nemijlocită la Sfintele Taine ale Bisericii, duhovnic, deopotrivă doctori, prieteni, încredere, curaj, existență lucidă în adevăr, înfrânare. Pentru mine, vindecarea este ca o grădină: semințele pe care le plantezi cresc sub pământ. Nu poți vedea nimic o vreme, decât după ce pământul și semințele au primit îndeajuns din ceea ce le trebuie: ploaie, soare, timp, hrană și îndepărtarea buruienilor – apoi va începe să se ridice din nou. Trupul este vindecabil sau nu. Dar sufletul este întotdeauna vindecabil. și este important să înțelegem că vindecarea este un proces continuu.

Din păcate, rețetele de viață modernă vorbesc parcă prea des despre nutriție echilibrată proteic, despre tehnici de înfrumusețare corporală, despre crearea unui spațiu artificial menit să genereze energii fortificatoare pentru psihicul uman, în încercarea uneori justă de abolire a suferinței cauzate de boală, însă, intenționat sau nu, prin acestea se distrage atenția creștinului modern de la ceea ce ar trebui să constituie preocuparea fundamentală a sa: raportarea la Dumnezeu. Aceste preocupări moderne vizează doar fabricarea unui surogat edenic și nu au nimic în comun cu profunzimea spiritualității creștine. Într-o lume secularizată, oamenilor le lipsește un exercițiu mental: acela de a conștientiza permanent faptul că lui Dumnezeu îi este milă de noi ori de câte ori suntem în frământare, în derută, în suferință, în disperare. Lumea secularizată s-a obișnuit să considere că omul este singur într-un univers rece și distant, că trebuie să se descurce pe cont propriu, că nu există o Ființă atotputernică și plină de iubire Căreia să îi pese de noi. Tocmai de aceea oamenii lumii noastre sunt foarte fragili din punct de vedere psihic: pentru că se încarcă cu poveri colosale; nu aceasta este starea pe care ar dori-o Creatorul pentru noi. Hristos S-a întrupat, S-a jerfit și a înviat, oferindu-ne în chip neîntrerupt, taina vindecării, adică lucrarea nesfârșită a libertății, asumarea stricăciunii firii noastre pământești, lucrarea pocăinței și a dragostei. Prezent în Sfânta Împărtășanie ca leac nemuritor, prezent în toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii, Hristos nu ne-a părăsit niciodată. Pentru aceasta sunt ortodox și nu pot fi altfel ! Biserica continuă să fie adevărata Arcă a Mântuirii, deoarece ea a conservat nealterată nu numai credința în Dumnezeul Treimic Personal și în Hristosul iubirii atotcuprinzătoare sensibil la suferințele noastre, dar și datorită faptului că ea continuă să fie extinderea lui Hristos Domnul prin Taine în Duhul, în care sunt oferite puterea tămăduitoare a lui Hristos și acele relații de iubire care îl pot vindeca pe om, prin transformarea sa din individ în persoană.


Astăzi, Hristos, Cel ce „în vremea acea” vindeca orice boală și neputiință din popor, este prezent în Biserică – Trupul său tainic. De aceea, Sfintele Taine ale Bisericii, reprezintă pentru toți cei aflați sub spectrul bolii, „multipla dăruire a lui Hristos”,,(Pr. Dumitru Stăniloae), forme de prezență a iubirii vindecătoare dumnezeiești, nădejde tare, liman și zid, putere și curaj. Prin credință, rugăciune și răbdare, Harul lui Hristos vine înăuntrul nostru și face din fisurile traumatice ale bolilor noastre intrări prin care să pătrundă lumina și liniștea. Pogorârea din minte în inima noastră risipește imaginile false despre noi înșine și ne descoperă cine suntem în realitate. Atunci înțelegem, prin har, că nu suntem ceea ce boala ne obligă să fim: niște suferinzi deznădăjduiți, niște neputincioși morocănoși. Suntem ceva mai adânc: chipuri ale lui Dumnezeu, făpturi pline de suflarea și lumina Sa. Vom conștientiza că suntem mai mult decât bolile noastre, că ne putem ridica deasupra suferințelor, că putem avea dragoste și zâmbet înțelept chiar și în durere! și când ni se va părea vreodată că Dumnezeu tace în fața suferinței noastre, să înțelegem că nu este absență, ci iubire, compasiune și lucrare în tăcere. Marile acte ale ființei, cele mai mari adevăruri și lucruri ale ei sunt acte ale tăcerii. Bolile, traumele și suferințele noastre se pot transforma, trăite în Dumnezeu, în minumi.


Târziu, în crucea nopții, în timp ce scriu aceste rânduri, mă gândesc la propriile mele neputiințe și suferințe. Mă gândesc că îmbătrânesc, și, încet-încet, trec de cealaltă parte a muntelui vieții. Încep să cobor pantele acestui munte uneori pe picioarele mele, altădată rostogolindu-mă, înfricoșat și înspăimântat, alteori de mână cu Dumnezeu, încrezător și plin de bucurie. Nu mă mai impresionează pseudo-minunile și pseudo-vindecările care apar prin bazarurile media. Știu că adevărata minune și adevărata vindecare se petrece în sufletul meu și știu că niciodată nu voi lăsa „de ce-urile?” să îmi inunde viața. Și când mă voi poticni, sub povara bolilor de neocolit, mă voi gândi cum semeni de-ai mei răbdători în boli, deși mirosind a Iad, prin harul lui Dumnezeu cel Minunat se îndulcesc cu mireasma Raiului din nemăsurata iubire de oameni a Domnului.
