Local

Scrisoarea pastorală a Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, cu prilejul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, anul mântuirii 2021

„Smerenia este haina lui Dumnezeu. Cuvântul, întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o și prin ea ne-a vorbit nouă în trupul nostru. Și tot cel ce a îmbrăcat-o pe ea s-a făcut cu adevărat asemenea Celui ce S-a pogorât de la înălțimea Lui și a ascuns puterea măririi Lui și a acoperit slava Lui în smerită cugetare, ca să nu fie arsă zidirea de vederea Lui”

Cinstiți slujitori ai Sfintelor Altare,         

Iubiți frați și surori împreună-rugători,

E vreme de sărbătoare. De bucurie și lumină. De comuniune și liniște că avem inimile deschise înspre a primi dragostea și lumina lui Dumnezeu, revărsate în lume, în cei dragi și în sufletele tuturor semenilor noștri.

Dumnezeu-Fiul coboară printre noi. Se face Om deplin și desăvârșit, pentru ca noi să avem putința de a vedea în El ceea ce suntem cu adevărat pentru Dumnezeu și nu am reușit singuri să fim. Adică, nu am reușit să devenim oameni deplini, autentici, demni și plini de harul îndumnezeitor, care ne face asemeni Lui: buni, iubitori, iertători, sfinți și milostivi.

Fără Dumnezeu-Fiul întrupat din iubire desărvârșită pentru orice suflet răpus de păcat, divorțat de lumea comuniunii cu El și exilat din paradisul harului dumnezeiesc, al vederii slavei necreate a Dumnezeirii, omul este o biată făptură care se chinuie să găsească sensul vieții, se frământă sisific pentru a-și trăi demnitatea de persoană createă după chipul lui Dumnezeu. Se pierde în hățișurile unor surogate ale împlinirii sale ca ființă spirituală, fără putința de a-și procura în vreun fel starea de om deplin și bucuros că viețuirea sa pe pământ este un dar al Creatorului cu scopul experierii vederii dumnezeieşti a Acestuia. Așa cum frumos remarca Părintele Dumitru Stăniloae, „Hristos e în gradul suprem omul pentru oameni, întrucât e omul pentru Dumnezeu sau umanitatea deschisă deplin lui Dumnezeu (…). Hristos e omul deplin pentru Dumnezeu și pentru oameni”.

Iubiți credincioși,

Înomenirea Fiului lui Dumnezeu coincide cu maxima Lui smerenie, care a luat chipul iubirii desăvârșite pentru întreaga umanitate. Sfântul Grigorie Palama ne încredințează că „smerenia este o cale care duce către cele de sus (…). De aici au luat acum îngerii neclătinarea lor, învățând de la Domnul, prin faptă, că drumul înălțării și al asemănării cu El nu este mărirea, ci smerenia. De aici au oamenii ușurința de a se îndrepta, pentru că au aflat că smerenia este calea către restaurare”.

Împăratul lumii, Dumnezeul nostru, Iisus Hristos a ales să se nască nu într-un palat, nu înconjurat de mai marii lumii, de potentații vremii Lui, nu îmbrăcat în haine scumpe, ci „înfășat” în scutece smerite și „culcat în iesle” (Luca 2, 12), în mijlocul vitelor.

Hristos S-a născut într-o peșteră sărăcăcioasă de lângă orașul Betleem, care a fost transformată de către păstorii acelui ținut într-un staul de animale. Cu alte cuvinte, într-un loc neînsemnat, în ambianța unui staul locuit de dobitoace, pentru că „nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 7), după cum mărturisește Sfântul Evanghelist Luca.

Vestea nașterii lui Iisus nu a fost subiectul vreunei știri publice, care să devină „virală”, ci a fost doar bucuria smerită a unor păstori de pe câmp, cărora li s-a arătat un înger al Domnului, spunându-le: „Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 10-11). Semnul prin care păstorii urmau să-și dea seama care este Mântuitorul și unde Îl pot găsi, nu a fost bogăția, mulțimea de oameni sau vreo conferință de presă transmisă pe tot mapamondul, vreun palat sau vreun blazon regal special, ci „un prunc înfășat, culcat în iesle” (Luca 2, 12), înconjurat de Maica Domnului și logodnicul ei, Dreptul Iosif.

Cred că astfel venirea lui Dumnezeu-Fiul, a Pruncului Iisus printre oameni, ne învață că măreția ființei umane nu stă în putere, bani, mândrie, sete neostoită după faimă, tradusă în like-uri sau rating, lux sau prietenii interesate cu magnații lumii, ci în gingășie, echilibru, simplitate, smerenie, discreție, căldura căminului familial și în iubirea sinceră a lui Dumnezeu și a semenilor noștri. Doar așa ne validăm cu adevărat statutul de creștini, de ființe spirituale, care ni L-am asumat pe Hristos ca fiind centrul și sensul vieții noastre.

Ori de câte ori ne lăsăm hipnotizați de putere, de bani, de cele materiale, idolatrizându-le, devenim slujitori ai zeului consumismului și ai progresismului, care transformă totul, oameni și lucruri, în marfă, în obiecte aflate la discreția ideologică a fiecăruia, în pseudo-valori relative și schimbătoare, în valoare de schimb, ca în gândirea Marxistă. Devenim existențe mereu revoltate și pornite spre a distruge tot ceea ce nu corespunde unei mentalități afectate de orgoliu și purtate de dorința patologică de a contesta, cu orice preț, datele naturale, biologice ale ființei umane, de a transforma totul în ideologii generatoare de conflicte și dezbinare. Ne degradăm în uzurpatori ai rădăcinilor și denigratori ai trecutului.

Nașterea Domnului ne arată că autentica măreție și frumusețe a creștinului stă în intensitatea asumării smereniei, a iubirii necondiționate, a firescului simplității, a nobleței unei libertăți conjugate cu responsabilitatea și a discernământului înțelept, manifestate față de cele spirituale și materiale, față de lume, de oameni și mediul înconjurător.

Dragi creștini,

Din nefericire, vestea nașterii Domnului Hristos nu a fost aclamată și primită cu entuziasm de către toată lumea. Doar păstorii, magii, Maica Domnului, Dreptul Iosif și îngerii au interiorizat bucuria venirii Pruncului Iisus în lumea aceasta. Pentru toți ceilalți, mai ales pentru regele Irod cel Mare, Pruncul Iisus constituia un mare pericol, care trebuia îndepărtat cu orice preț. Sfântul Evanghelist Matei ne spune că la auzirea veștii nașterii lui Hristos toți „s-au tulburat” (Matei 2, 2), atât Irod cel Mare, cât și locuitorii Ierusalimului.

Sfântul Ioan Evanghelistul ne mărturisește tristul adevăr că Hristos „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11). Adică, făcându-Se om, a venit printre oameni, ca să-i izbăvească de sub tirania păcatului și a morții, dau recunoscut ca pe Unul de-al lor. L-au tratat ca pe un străin, ca pe un intrus, care a venit să le strice socotelile lor meschine și efemere.

Dragii mei,

Este lesne de înțeles din textele evanghelice că omul încă de la nașterea Pruncului Iisus și-a propus să-L elimine și să-L interzică pe Dumnezeu în lumea aceasta. Cineva spunea atât de sugestiv că „o cultură se definește prin ceea ce interzice”.

Omul mândru are permanenta tendință de a interzice, de a suprima ceea ce nu se înscrie în linia lui de gândire și simțire. ADN-ul dictatorului este format din dorința de a stabili și de a impune interdictții și de a elimina atât pe cel care îi dejoacă planurile lui perfide și diabolice, cât și pe cel care, numai prin simpla lui prezență fizică, poate constitui un redutabil și potențial adversar.

O civilizație, care se lasă dominată de trufie și preocupată excesiv de idolatrizarea omului, va deveni, în mod natural, exponentul luptei împotriva lui Dumnezeu și artizanul evacuării Lui din sfera spațiului public, precum și din viețile oamenilor.

Nu credem că exagerăm dacă afirmăm faptul că civilizația, cultura Europeană, în versiunea ei post-modernă, este una irodiană, deicidă, înțesată de iluzia reflexelor că Îl poate evacua pe Dumnezeu din inimile creștinilor și trebuie să purifice această cultură de fermentul creștin, care stă la baza gândirii, artei, literaturii și a patrimoniului european. Prin urmare, Iisus continuă să îi tulbure chiar și astăzi pe unii dintre contemporanii noștri din România sau de la Bruxelles.

Așa cum negarea părinților nu înseamnă, în mod automat, că te-ai și descotorosit de ei, le-ai anulat existența, la fel a refuza rădăcinile creștine ale Europei, nu este totuna cu a elimina seva răspândită în ambianța gândirii și culturii acesteia. Părinții și rădăcinile te urmăresc oriunde ai fi, așa cum lumina este însoțită întotdeauna de căldură. Aceștia sunt înscriși în codul genetic spiritual al fiecăruia. Orice tendință de negare este identică cu negarea de sine, cu dorința de autodesființare.

Credem că se înșeală profund artizanii acestui demers cu privire la faptul că Îl pot extrage pe Dumnezeu din țesătura culturii și gândirii europene sau din inima creștinilor, așa cum regele Irod cel Mare a rămas profund decepționat că nu L-a putut ucide pe Pruncul Iisus, când magii de la Răsărit au ales să se întoarcă în țara lor „pe o altă cale” (Matei 2, 12), fără să-i mai dea detalii despre locul de naștere a lui Hristos. Sau când Dumnezeu a înștiințat familia sfântă a lui Iisus să ia calea exilului, tocmai pentru a-L salva de la moarte, zădărnicind planul regelui.

De aceea, nu este necesar să ne consumăm energia pe lamentații sau tânguieli deprimante că cineva ni-L poate fura pe Hristos. Sau că cineva ne va interzice Crăciunul sau sărbătorile creștine. Iisus Hristos este sălășluit în adâncul inimii noastre. „Acolo e casa lui Hristos, unde nu pătrunde nimic din lucrurile lumii și cine străbate tot mai mult înlăuntrul inimii se apropie de Dumnezeu tot mai mult”, affirmă cu atâta profunzime Părintele Dumitru Stăniloae.

Iubiții mei fii sufletești,

Nașterea smerită a lui Hristos, în ieslea săracă a Betleemului, este antidotul și vindecarea pentru „o lume guvernată de mândrie și agresivitate, în care totul se reduce la putere și la armele puterii, la producție și la mijloace de producție, la violență, la refuzul de a ceda de bunăvoie, de a face pace în ceva sau de a ști să taci și să te cufunzi în adâncimile tainice ale vieții, cum sugestiv descria Părintele Alexander Schmemann fizionomia lumii în care trăim și căreia îi suntem părtași.

Dacă nu vom renunța la setea de putere, la lux și goana după cele materiale, la discreditarea subtilă a actului credinței, la dorința de a-l domina, cu orice preț, pe celălalt și la păcatul trufiei, care transformă umanitatea într-o jungleă, nu vom putea să ne numim niciodată ucenici ai Pruncului Iisus. Nici nu ne vom putea socoti creștini demni de sărbătoarea Crăciunului.

Hristos ne învață că smerenia este calea care ne apropie de Dumnezeu și transformă viața noastră într-un rai. În schimb, mândria ne pregătește calea către cele rele și este începutul instaurării iadului în fragila noastră peregrinare pământească.

De aceea, este esențial să căutăm și să cultivăm smerenia în tot ceea ce facem, în toate relațiile dintre noi. Să fie sarea și piperul din bucatele relațiilor dintre oameni, pentru că, așa cum ne încredințează Sfinții Calist și Ignatie Xanthopol, „smerenia face pe om locuința lui Dumnezeu; iar din locuința aceasta sunt alungați demonii odată cu viciile. Și omul se face astfel biserica lui Dumnezeu, plină de sfințenie, de curăție și de har”.

Cu toții dorim să întâlnim oameni care sunt o sursă de liniște și echilibru în tot ceea ce fac. Simpla interacțiune cu asemenea oameni, care își trăiesc autentic umanul din ei, așa cum Hristos ni l-a descoperit prin întruparea Sa, ca armonie, unire, unitate perfectă între divin și uman, poate constitui un imbold necesar în a ne a schimba radical viața și a renunța la tot ceea ce știrbește demnitatea de persoane create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

„Pe cel smerit, ne spune Sfântul Isaac Sirul, nu-l disprețuiește omul niciodată; nu-l jignește cu cuvântul, nu-l nesocotește. Odată ce-l iubește Dumnezeu, e iubit de toți. Cel smerit îi iubește pe cei săraci și toți îl iubesc pe el. Toți îl doresc și în tot locul unde se apropie, apare ca un înger de lumină și i se arată cinstire. Și de vorbește înțeleptul și cel învățat, se opresc, pentru că îi dau celui smerit loc să vorbească. Ochii tuturor privesc spre gura lui, ca să vadă ce cuvânt va ieși din ea. Și tot omul așteaptă cuvintele lui, ca și cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui puține sunt ca și cuvintele înțelepților care cercetează înțelesurile lor. Cuvintele lui sunt dulci auzului înțelepților mai mult decât mierea. Toți îl primesc ca pe Dumnezeu, deși cuvântul lui e simplu, nearătos și smerit la vedere”.

Așa îmi doresc să devenim cu toții, cei care suntem ucenicii lui Hristos, îngeri de lumină, care să înțelegem deplin că a fi cuprinși de smerenie înseamnă să avem permanent „gândul la Hristos” (I Corinteni 2, 16), mai ales când ne tulbură gândurile lumești.

Smerenie înseamnă să trăim viața lui Hristos, prin Sfintele Taine, citirea Sfintei Scripturi și asceză, în constrast cu ceea ce se petrece în jurul nostru, unde totul pare o seducătoare invitație la a minimaliza Liturghia, la a ne conforma gândirea cu ideologiile otrăvitoare ale umanismului secular și la a ne lăsa vrăjiți de caruselul hedonismului unei societăți, care are în centrul ei doar piața dorințelor.

Smerenie înseamnă să medităm mereu la cuvintele Evangheliei și să oftăm că nici măcar jumătate sau o pătrime nu le-am împlinit.

Smerenie înseamnă să iertăm fără mărețe strategii pedagogice aplicate celuilalt.

Smerenie înseamnă să nu ripostăm la orice cuvânt de ocară și dispreț.

Smerenie înseamnă să zâmbim la ghișeu, când un chip încruntat și acru ne întâmpină și ne primește.

Smerenie înseamnă să stăm la coadă și să nu ne prefacem că suntem umili, când, de fapt, suntem profund afectați de lungimea rândului și de teama că unul îndrăznește să treacă în fața noastră.

Smerenie înseamnă să vorbim din ce în ce mai stins, când cineva urlă din ce în ce mai tare.

Smerenie înseamnă să nu intervenim brutal și indiscret într-o discuție, dar, în același timp, nu înseamnă să aprobăm mecanic și slugarnic spusele interlocutorului.

Smerenie înseamnă să știm că vrem să fim mai buni, mai atenți, mai jertfitori, dar să fim mereu cu ochii pe distanța de parcurs până la virtute.

Smerenie înseamnă să dorim cerul în noi, dar să nu uităm niciodată că ne hrănim și cu roadele pământului.

Smerenie înseamnă să iubim slujbele Bisericii, dar să nu credem nicio clipă că acest fapt ne dă dreptul de a-i judeca pe cei care sunt în așteptarea credinței.

Smerenie înseamnă să recunoaștem smerenia în ceilalți, dar să nu ne transformăm în cei care o pretindem permanent, erijându-ne în protectorii abuzivi ai acesteia.

Smerenie înseamnă să dăm tot ceea ce avem în suflet, gândindu-ne că poate a mai rămas ceva nedăruit.

Smerenie înseamnă să discutăm senin cu cel care ne-a acroșat în trafic, dar, totuși, să-i cerem asigurarea.

Smerenie înseamnă să fim extrem de sociabili, dar niciodată să nu ne epuizăm ființa sau adâncurile ei în fața celorlalți.

Smerenie înseamnă să-i convingem pe cei din jurul nostru că funcția nu este ființa noastră.

Smerenie înseamnă să răbdăm atunci când toți ne spun că nu mai e nimic de răbdat.

Smerenie înseamnă nu doar să ne recunoaștem (în) greșelile noastre, ci mai ales (în) incapacitatea noastră de a nu dori să le depășim.

Smerenie înseamnă o clipă de credință adâncă în lungul șir de îndoieli ale zilei.

Smerenie înseamnă să iubim, așa cum a făcut-o Domnul, mai ales atunci când nu avem niciun motiv să facem acest lucru.

Smerenie înseamnă să nu cerem nimic și să ne bucurăm când primim totul în dar de la Dumnezeu.

Smerenie înseamnă să avem conștiința sinceră că niciodată nu suntem smeriți și că e nevoie să o cerem de la Cel care astăzi ni Se arată ca Smerenie întrupată pentru noi și a noastră mântuire.

Fie-vă sărbătorile Crăciunului, ale Anului Nou și ale Bobotezei, pline de lumină, adevărate trepte către cer, autentice răgazuri în a spori și mai mult iubirea, înțelegerea, liniștea, bucuria față de cei dragi, recum și compasiunea, grija față de cei aflați în boală, singurătate sau tristețe.

Sărbători frumoase și tihnite. La mulți ani, plini de Domnul.
Al vostru frate întru Hristos și părinte de tot binele voitor și fierbinte rugător,
† Părintele Episcop Ignatie al Hușilor

3 comentarii

  1. Frumos ar fi PS Ignatie să vorbești si despre banetul pe care îl luati și de viu și de pe mort, mașinile bengoase pe care le aveti, luxul în care trăiți, vile superbe, plimbările făcute pe banii publici, despre cum vă bucurați sa luati banii oamenilor necăjiți si bătrâni, despre săracutul de onilă care a făcut de rușine biserica românească, despre taxele pe care impuneti, despre acei preoti lingusitori și perfizi…plini de aere care au ajunsi preoti prin corupția pe care o au in vene…..dar hotia nu va disparea …..

  2. Deși e un tip deștept, părintele nu-și poate depăși obligațiile funcției și … veniturilor.
    Vom ajunge cu mult mai rău, dacă nu ne folosim mintea.

  3. Cred ca singurul lucru pe care il urăsc de sărbători sunt discursurile politicienilor si popilor.
    Exact atunci își găsesc sa deschidă gura sa ne readucă aminte ce poame sunt si din cauza cui suntem unde suntem

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button