În ultimele douã sãptãmâni, românii au ocupat cu aplomb pietele publice din mai multe orase din tarã. Pensiile si salariile mizere, taxele exagerate, adoptarea, dupã unii, a unor legi anti-democratice, sunt câteva dintre nemultumirile celor iesiti în stradã. Potrivit lor, România nu se confruntã cu o adevãratã degringoladã economicã si socialã. Dacã analizãm cu atentie activitatea si mãsurile luate de liderii românilor în ultimii 21 de ani, atitudinea belicoasã a “rãsculatilor” este de înteles. Tranzitia a însemnat trecerea de la dictaturã la haos. În conditiile în care, în România, nu a existat înainte de ’89 o contraelitã care sã preia puterea, asa cum a fost în cazul Poloniei sau Ungariei, nomenclaturistii marginalizati au ajuns în centrul puterii, devenind noua burghezie. Poporul român, luat prin surprindere, a asistat fãrã nicio reactie la “spectacolele” noilor îmbogãtiti, la sustragerea averii nationale, pentru care tot el s-a sacrificat, acceptând cu usurintã “gogosile” potrivit cãrora asa se construieste capitalismul. Populatia a asistat la acest spectacol tragico-comic, actionând timp de 2 decenii ca un Golem. Golemul, celebrul personaj din mistica iudaicã, construit din lut si adus la viatã prin rostirea unei formule magice, nu vorbeste, nu are sentimente, nu gândeste, neavând proprie initiativã. El doar aude si ascultã cerintele creatorului, fiind practic o slugã. Ani la rând, oamenii au fost muti, neavând curaj sã-si strige nemultumirile, nu au actionat în niciun fel, au muncit fãrã sã punã întrebãri. Au continuat sã-si asume statutul de generatie de sacrificiu, considerând cã, pentru a fi fericiti, trebuie sã fie mai întâi nefericiti. Dar pânã când? Contrar mitului cabalistic, poporul Golem, român, a prins glas si s-a ridicat împotriva celor care, timp de douã decenii i-au cerut sã se sacrifice, ei excluzându-se, bineînteles, din rândul sacrificatilor. Dacã în iunie 1990, protestul din Piata Universitãtii a fost înãbusit de interventia fortele de ordine, sustinute de mineri, acum se pare cã nu mai vorbim de o luptã divizatã, oamenii iesiti în stradã fãcând parte din toate categoriile profesionale. Si dacã în 1990, în Piata Universitãtii, se auzeau cântând versurile “ A fost odatã ca-n povesti / A fost în România / O mare gascã de golani ce-au alungat sclavia / Noi nu ne-am confundat nicicând cu oamenii de bine / Numiti si neocomunisti / Cu fãrã de rusine.”, românii trebuie sã-si gãseascã un nou imn, sã nu tinã cont de nimeni si nimic si sã nu renunte pânã nu le sunt îndeplinite revendicãrile, sã nu mai accepte acum si niciodatã sã le fie cãlcatã în picioare demnitatea.
