Preasfințitul Ignatie, rugăciune la căpătâiul maestrului Marcel Iorga: “Am nădejde că va cânta acolo Sus, cu îngerii!”

DOLIU… Episcopul Hușilor a oficiat joi după-amiază o slujbă de pomenire la căpătâiul maestrului Marcel Iorga. Preasfințitul Părinte Ignatie a mărturisit că nu a apucat să-l cunoască pe compozitor, însă, din spusele celor care l-au cunoscut, a înțeles că a fost un om bun. “Cred că nu are cum să fie altfel decât bun, mai ales că dânsul a compus muzică pentru copii. Cine lucrează cu copiii, moare natural, moare inerent, are în sufletul său o parte de nevinovăție care rezonează cu nevinovăția din sufletele copiilor. Nu poți să lucrezi cu cei mici dacă tu însuți nu reușești să intri în universul lor minunat, deosebit și fără de păcat, de aceea am nădejede că toți cei care s-au bucurat de experiența, de profesionalismul domnului Marcel, îi vor purta o frumoasă amintire. Am ținut să vin personal la acest moment de rugăciune din solidaritate față de Vlad (n.r. fiul compozitorului, cameraman de profesie) pentru că ne-am mai întâlnit la evenimentele noastre și așa se cade, ca atât la momentele de bucurie, cât și la cele momente de tristețe să fim împreună”, a spus Părintele Ignatie.

De asemenea, în cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a vorbit despre modul în care trebuie să ne raportăm la viață și la moarte: “Moartea întotdeauna ne ia prin surprindere, niciodată nu suntem pregătiți pentru ea. Este unul dintre cei mai mari intruși ai existenței noastre. Dumnezeu ne-a creat pentru viață, nu ca să murim, probabil de aceea omul, în fața morții, are o stare de revoltă, de nemulțumire. Nu numai pentru că cineva dispare din punct de vedere fizic, ci pur și simplu pentru că moartea în sine se dovedește a fi o realitate în fața căreia toți capitulăm, indiferent de pozițiile sociale, de inteligență sau de frumusețe. Slujba de înmormântare constituie o bună reflecție asupra a ceea ce înseamnă viața sau, de fapt, efemeritatea vieții noastre. Din păcate, noi trăim ca și cum nu am muri niciodată, când, de fapt, adevărata filosofie, adevărata înțelepciune este cea care constă în convingerea că noi trebuie să trăim ca și cum am muri. Când avem în mintea noastră că vine momentul de zenit al vieții noastre, vom fi foarte responsabili și față de relațiile cu cei din jurul nostru, și față de noi înșine. Întotdeauna mă impresionează foarte mult imaginea celor care se ocupă de cei muribunzi, de cei care știu că sunt în buza prăpastiei acestei vieți, cei care au grijă de ei, cadrele medicale, dar în general cei din familie sunt extrem de atenți ca nu cumva să greșească cu vreun gest nelalocului lui, știe că din clipă în clipă se duce, pășește dincolo de pragul acestei vieți și nu cumva să rămână cu această stare de neiubire din fața celor care îl înconjoară. Și vedeți că, în asemenea momente, nu ne mai gândim la nimicuri, la tot ce ne secătuiește de energie, ne gândim doar la gesturile pline de dragoste, de atenție, ca cel muribund să plece cu convingerea că este iubit, că este ocrotit, că nu este singur. Cea mai mare tristețe a cuiva care moare este aceea când moare singur. În asemenea momente, gesturile acelea capătă o semnificație extraordinară”.

“Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe cel care a strecurat armonie în sufletele celor care s-au bucurat de experiența dânsului”

În final, Părintele Ignatie a îndemnat la o reflecție profundă asupra modului în care ne petrecem viața: “Dacă am fi cinstiți, dacă ne-am face o evaluare în fața propriei noastre conștiințe, am ajunge la concluzia că sunt puține momente în care suntem atenți la ceea ce dăruim celor din jurul nostru. Începând de la cele mai nesemnificative gesturi, la cuvinte, la modul în care ne raportăm, la modul cum înțelegem sufletul, trăirile lor, nu suntem atenți. Rănim cu foarte multă ușurință, murdărim identitatea celor din jurul nostru cu aceeași ușurință. Va veni un moment, și dacă credem, și dacă nu credem, când vom ajunge în viața de dincolo și cu toții ne vom descoperi așa cum suntem. În viață, din păcate, purtăm foarte multe măști: una simțim și în alt fel ne comportăm față de cei din jurul nostru. Când ne vom duce în fața lui Dumnezeu, ne vom trezi unul lângă celălalt și ne vom descoperi pe fiecare, ne dăm jos toate măștile și vom vedea cum s-a raportat fiecare în adâncul inimii lui. Propria noastră conștiință va da mărturie despre ceea ce am făcut în această viață. Nu este nevoie să vină nimeni să ne incrimineze, ființele noastre se vor deschide ca niște cărți și vom citi în ele cu maximă claritate, nu ne vom putea fenta, așa cum facem în viață. Acolo ești în fața cărții propriei tale conștiințe, vei vedea tot ceea ce ai spus și vei da socoteală. Noi avem, în mod natural, dorința de a vedea binele în cei de lângă noi. Când moare cineva, ar trebui să fim nesăbuiți, să ne apucăm să-l murdărim, vorbind despre scăpătările și deficiențele pe care le-a avut, ca om, în această viață. Conform gândirii latinului: «despre morți, numai de bine». Pentru că, în moarte, descoperim cu adevărat că filosofia vieții noastre pe pământ este aceea că ar trebui să slujim cât mai mult binelui. Să ne ajute Dumnezeu, pe fiecare dintre noi, să fim atenți cu propria noastră viață, să o trăim cu multă înțelepciune. Viața nu este nici lungă, nici scurtă, este atât cât Dumnezeu știe că va dura, pentru fiecare dintre noi. O certitudine este că moartea ne poate lua pe toți prin surprindere. Nu suntem siguri de propria noastră viață, nici de sănătate, nici de integritatea mentală. Ceea ce depinde, cu adevărat, de noi, este integritatea morală. Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească pe cel care a strecurat armonie în sufletele celor care s-au bucurat de experiența dânsului. Am nădejde că va cânta acolo Sus, cu îngerii, pentru că îngerii știu să cânte cel mai bine”. Toți cei care l-au îndrăgit și l-au apreciat pe maestrul Marcel Iorga îi pot aduce un omagiu până sâmbătă, 26 februarie, la Capela Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Vaslui. Slujba de înmormântare va avea loc la ora 12:00, când maestrul va fi condus pe ultimul drum, la Cimitirul Eternitatea.