La 1.400 de metri sub masivul Gran Sasso, într-un laborator cât o catedrală, Cătălina Oana Curceanu caută semnale care ar putea schimba felul în care înțelegem realitatea. Drumul ei a început însă în curtea bunicii, privind stelele și întrebându-se cât de mare e Universul.
Dacă ar trebui să-i explice unui copil de 10 sau 12 ani ce face, Cătălina Oana Curceanu nu ar începe cu „fizică nucleară“ sau „mecanică cuantică“. I-ar spune, mai întâi, să iasă afară. Să lase telefonul. Să se uite la stele. „Dacă această minune pe care o vezi în fața ta nu-ți dă fiori, e greu să explici semnificația științei“, spune ea. Pentru că, de fapt, despre asta e vorba: să înțelegi unde trăiești, din ce e făcut totul, dacă există și alții în Univers, cum funcționează creierul nostru și dacă, într-o zi, am putea ajunge într-o altă galaxie. Întrebările sunt simple. Răspunsurile, nu chiar.
Cătălina Oana Curceanu este directoare de cercetare la Institutul Național de Fizică Nucleară, la laboratoarele din Frascati, de lângă Roma, și coordonează experimente care încearcă să înțeleagă ce ține universul laolaltă – la propriu. Studiază interacțiuni nucleare, particule exotice, caută semnale ale unei fizici dincolo de mecanica cuantică și conduce colaborări internaționale, care se desfășoară inclusiv la 1.400 de metri sub muntele Gran Sasso. „Weekend Adevărul“ a stat de vorbă cu ea despre începuturi, despre cum arată viața într-un laborator subteran, despre reziliență, România și ce înseamnă, de fapt, să fii om de știință într-o lume care se uită tot mai puțin spre cer.
Stelele din curtea bunicii și primul impuls spre știință
Uneori, drumul se fixează devreme, chiar dacă nu știi încă ce nume va purta. Cătălina Oana Curceanu s-a născut în 1965, la Brașov, și a crescut în Sfântu Gheorghe, într-o familie cu trei fete. Tatăl era ofițer, mama – desenator tehnic. Copilăria și anii de școală generală i-a petrecut acolo, până la finalul clasei a VIII-a.
Pasiunea pentru știință a apărut devreme și o leagă de un loc foarte concret: casa bunicii din partea tatălui, din Mediaș. Nu era chiar în oraș, ci într-o zonă mai retrasă, de unde stelele se vedeau bine. Își amintește că era fascinată și că întreba pe oricine avea răbdare să-i răspundă cât de departe sunt, de ce strălucesc, cât de mare e universul și dacă există alte ființe în el. În jurul acelei vârste a decis, mai mult sau puțin voluntar, că știința va fi viitorul ei. „Era prea frumos, prea interesant, eram prea curioasă“, își amintește ea…https://adevarul.ro/stil-de-viata/stiinta/povestea-romancei-care-testeaza-limitele-mecanicii-2514994.html
