Pintea, singurul prieten de la Portari

DURERE… În urmă cu trei ani, imediat ce Dumnezeu l -a luat pe Ion Chiriac în lumea de sus, făceam focul în sobă și “toate cele”, ghidată de doamna colonel Paula Ghelbere. Mi-a lăsat-o Părintele Teofan, Sfântul nostru, al Iașului și al Vasluiului, să aibă grijă de mine. Ea și-a îndeplinit misiunea. În clipele grele, mă căuta de parcă știa că sunt în impas. Și-acum trei ani, mergeam pe drum cernită, cu rucsacul mare pe care l-am dus și l-am adus de la Portari la Vaslui timp de cinci ani, în spate. De sus, de pe dealuri, dinspre pădurile întinse, fugea amenințător spre mine un câine alb. Parcă îl purta cineva cu o telecomandă spre mine. Am sunat și am apucat să spun: doamna Paula, vine un câine mare, fioros, spre mine. Am avut rucsacul lângă mine și curajul. Și pe doamna Paula, ce-i drept. Am scăpat ușor, dar în zilele următoare, povestea s-a repetat. Câinele parcă mă aștepta special pe mine, să mă certe. Și-atunci mi-am luat cu mine mâncare, ca să îl potolesc. El își primea porția, eu eram mulțumită că mă lasă în pace. În scurt timp am devenit prieteni. Mă conducea și mă apăra protector de tot ceea ce putea să îmi facă rău. L-am botezat Pintea, așa frumos și puternic, cum era, ca un haiduc. Întâlnirea noastră era bucurie pentru amândoi. Zilnic aveam ceva pentru el, și el ceva pentru mine.

Mihaela MANU

Câinele ăsta al nimănui, semăna cu mine. Eram amândoi ai nimănui. Nimeni nu ne dorea acolo, ba chiar deranjam, cu prezența noastră de străini în lumea ordonată, cu familii și tabieturi stabilite. “Nu-i mai dați mâncare în fața casei mele, că o să creadă lumea că e al meu”, mi-a spus într-o zi nemulțumit tare, proprietarul casei în fața căreia îl găseam pe Pintea, mereu. Am aflat curând că chiar al lui fusese, de mic dus la stână și slobozit din lanț, de cineva căruia i-a fost milă de soarta lui. Lupte și dureri omenești. De atunci, întâlnirea noastră a fost o sărbătoare cu mângâiere. L-au imitat curând și alți câini. Era frumos, dar la țară oamenii nu înțeleg asta. Ei nu au timp, nici considerație pentru cei care țin la câini sau cărora le pasă de ei. Câinele fără stăpân, eu fără nimeni, prin zonă…Eram două povești ce s-au întâlnit ca să supraviețuiască împreună. Îmi amintesc cum mirosea nerăbdător pungile cu mâncare și mai ales bucuria ce o avea, că cineva îl vrea și îl vede. Plecam cu inima ușoară pe drumul meu, atunci când Pintea era bine. Din iarnă, am început să merg mai rar la Portari. Casa nu mai este a mea. Pe Pintea l-am văzut mai rar, apoi deloc. L-am crezut plecat la niște oameni buni. Am sperat să fie așa. Dar, de curând, m-am întâlnit în piață, la Vaslui, cu singura persoană căreia îi mai păsa de Pintea, acolo. Am întrebat cu inima strânsă de el. “Nu mai este, l-a călcat o mașină”. N-am putut să mai ascult altceva. Am plecat printre oameni. Oameni care nu mai au timp să vadă suferința nimănui. Fiecare cu suferința lui. Dar unde-i mâna noastră, ce trebuie să aline? Cine le-a amestecat pe toate atât de rău? Nu știți cumva unde s-a ascuns iubirea, aici, pe pământ? Asta-i întrebarea întrebărilor. În inima mea, Pintea trăiește și aleargă spre mine. Alerg și eu spre voi. Așa-i viața. Alergăm și noi spre ceea ce credem că ne dorește. Oare?