CARACAȘUL DISPĂRUT… Un articol publicat în anul 1942 lega povestea unui oraș misterios, numit Caracaș, de uriașa cetate a taifalilor pomenită de Dimitrie Cantemir. Legenda conduce spre satul Vinețești, comuna Oltenești, în fostul județ Fălciu, dar până astăzi nu există dovezi care să confirme existența orașului. Numai cercetările arheologice ar putea arăta cât adevăr se ascunde în spatele poveștii. Undeva între dealurile care străjuiesc Valea Crasnei, nu departe de actualele sate Curteni și Vinețești, s-ar fi aflat cândva un oraș-cetate uriaș. Era înconjurat de păduri atât de dese, încât oamenii abia puteau pătrunde prin ele. Pârâul Crasna trecea pe lângă marginea așezării, iar casele și bordeiele se întindeau pe culmile dintre Valea Burghelii și Valea Țurchea.
Într-o zi, asupra lui s-ar fi abătut o epidemie de ciumă. Oamenii au început să moară cu sutele, iar supraviețuitorii au fugit în toate direcțiile. Casele rămaseră pustii, ar fi ars într-un incendiu ori s-ar fi prăbușit încet, până când pădurea și pământul au acoperit orice urmă. Așa începe una dintre cele mai fascinante legende istorice păstrate în vechiul județ Fălciu. Povestea a fost publicată în anul 1942 de I. Lupașcu, sub titlul „Legenda orașului Caracaș“. Autorul mergea însă mai departe și ridica o întrebare, putea fi orașul din povestirile bătrânilor aceeași așezare cu marea cetate a taifalilor despre care scrisese Dimitrie Cantemir?
Cetatea misterioasă pomenită de Dimitrie Cantemir
Povestea începe în paginile lucrării Descrierea Moldovei. Vorbind despre ținutul Fălciului, Dimitrie Cantemir susținea că undeva, în apropierea Prutului, ar fi existat urmele unei cetăți foarte vechi, pe care o lega de taifali. Cantemir arăta că acest popor războinic ar fi locuit lângă Prut, la o distanță de aproximativ trei zile de mers față de Dunăre, unde ar fi construit „o cetate foarte mare”. Cărturarul afirma că, negăsind ruinele în câmp deschis, ar fi trimis oameni cunoscători ai locurilor să cerceteze pădurile din apropierea Prutului. Aceștia s-ar fi întors spunând că văzuseră, de-a lungul râului, fundații de ziduri și turnuri făcute din cărămidă arsă, întinse pe o distanță de aproximativ cinci mile italienești și conturând un spațiu alungit. Cantemir presupunea chiar că numele ținutului Fălciu ar putea proveni de la neamul taifalilor. Aceasta era însă o ipoteză a cărturarului, nu o concluzie demonstrată prin cercetări arheologice sau lingvistice. La finalul articolului său, I. Lupașcu își amintea cum povestea orașului Caracaș îi fusese repetată de mai mulți bătrâni. După ce citise relatarea lui Cantemir, el se întreba dacă cetatea taifalilor și orașul din legendă nu reprezentau, în realitate, una și aceeași așezare.
Cine erau taifalii
Taifalii au fost una dintre numeroasele populații care au trăit sau s-au deplasat în spațiul de la nordul Dunării în ultimele secole ale Imperiului Roman. Ei apar în izvoarele antice alături de goți, sarmați, vandali și alte grupuri care controlau temporar diferite teritorii din apropierea graniței romane. Originea și identitatea lor exactă sunt încă discutate. Unii cercetători i-au apropiat de populațiile germanice, în special de goți, în timp ce alții au observat legăturile lor cu grupurile de călăreți sarmați. Istoricii moderni arată că denumirile folosite de autorii romani nu descriau întotdeauna popoare unitare, în sensul modern al cuvântului. Uneori era vorba despre confederații militare sau grupuri formate din comunități de origini diferite. Istoricul roman Ammianus Marcellinus, care descrie evenimentele din jurul anului 376, amintește „ținuturile taifalilor” într-o zonă delimitată de râul Gerasus și Dunăre. Identificarea exactă a acelui râu și întinderea teritoriului pomenit de autorul antic au provocat numeroase discuții, însă izvorul arată că taifalii se aflau în spațiul nord-dunărean în timpul marilor confruntări dintre goți, huni și Imperiul Roman. Este, așadar, posibil ca grupuri de taifali să fi trecut și prin sudul Moldovei. De aici și până la afirmarea existenței unei capitale sau a unui oraș uriaș pe Valea Crasnei este însă o distanță foarte mare, care nu poate fi acoperită doar prin asemănări de nume și legende.
Povestea bătrânului de peste o sută de ani
Autorul articolului din 1942, I. Lupașcu, era originar din fostul județ Fălciu și cunoștea bine Valea Crasnei. El descria pe larg drumul care pornea din apropierea Gării Crasna și continua printre dealurile Bârladului și Lohanului, spre Cordeni (sat înglobat de Vinețești) și Vinețești. În această lume a satelor vechi, a pădurilor dispărute și a drumurilor făcute cu căruța, Lupașcu susținea că auzise încă din copilărie povestea orașului Caracaș. Cel care i-ar fi oferit cea mai amănunțită relatare era moș Ion Alexandru, un bătrân despre care autorul spunea că avea peste 103 ani. Așezat pe marginea unui șanț și sprijinit în baston, bătrânul arăta spre culmile dintre Valea Burghelii și Valea Țurchea. Acolo, spunea el, ar fi existat „pe vremuri neștiute și nescotocite de oamenii noștri” un oraș mare, numit Caracaș. Orașul ar fi fost atât de vechi, încât nimeni nu mai știa cine îl construise. Pădurile îl înconjurau din toate părțile, iar râul Crasna trecea pe lângă marginea lui. Centrul așezării ar fi fost pe un platou, în apropierea locului unde apa Burghelii se unea cu apa Crasnei, în zona unor proprietăți care, la vremea relatării, aparțineau boierului Iamandi.
Ciuma care ar fi golit orașul
Potrivit legendei, sfârșitul orașului Caracaș nu ar fi venit în urma unui război, a unei invazii sau a unui cutremur. Distrugerea lui ar fi fost provocată de ciumă. Epidemia ar fi izbucnit brusc, iar oamenii ar fi început să moară „cu sutele pe zi”. După numai câteva zile, locuitorii rămași în viață ar fi abandonat orașul, fugind fără să mai ia cu ei mare lucru. Casele, bordeiele și ulițele ar fi rămas goale. Aici se observă unul dintre elementele clasice ale legendelor despre așezări dispărute. În numeroase comunități din România și din alte părți ale Europei, ruinele, movilele, cimitirele sau fragmentele ceramice găsite accidental au fost explicate prin povești despre orașe nimicite de ciumă, înghițite de pământ ori arse într-o singură noapte. Asemenea istorii pot păstra o amintire îndepărtată a unor epidemii sau a abandonării unei așezări. Ele se pot însă forma și mult mai târziu, atunci când oamenii încearcă să explice urmele vechi găsite pe ogoare. Moș Ion însuși nu știa ce se întâmplase după fuga locuitorilor. Unii bătrâni spuneau că orașul s-ar fi aprins și ar fi ars. Alții credeau că locuințele, construite din pământ, lemn și nuiele, s-ar fi prăbușit treptat după ce au fost abandonate.
Oasele scoase de plug și presupusul cimitir
Povestea devenea și mai misterioasă atunci când bătrânul vorbea despre osemintele descoperite în timpul lucrărilor agricole. După dispariția orașului, susținea el, prin acele locuri ar fi venit tătarii. Aceștia ar fi avut o așezare în apropierea satului Vinețești, către Cordeni, unde ar fi rămas un cimitir. Moș Ion afirma că, atunci când ara împreună cu tatăl autorului în apropierea „fântânii Vornicesii”, plugul scotea uneori oase sau cranii omenești.
Autorul articolului l-ar fi întrebat chiar pe Vasile Pârvan
Lupașcu susținea că povestea orașului Caracaș îl preocupase atât de mult, încât îi adresase o întrebare lui Vasile Pârvan, unul dintre cei mai importanți arheologi și istorici români. Pârvan i-ar fi răspuns că nu cunoștea nimic despre un oraș numit Caracaș, dar că nu excludea existența unei așezări vechi, deoarece teritoriul țării fusese locuit din vremuri foarte îndepărtate.
Mănăstirea dispărută și clopotul care suna singur
POVESTE VECHE…Legenda orașului Caracaș nu se încheia odată cu epidemia de ciumă. După dispariția așezării, pe locul unde s-ar fi aflat centrul ei, ar fi fost construită o mănăstire. Nici aceasta nu ar fi rezistat. Mănăstirea s-ar fi părăginit în împrejurări necunoscute, iar oamenii din apropiere ar fi început să audă clopotul sunând singur. Înspăimântați, localnicii ar fi urcat în clopotniță, ar fi coborât clopotul și l-ar fi aruncat în cea mai adâncă parte a unui iaz.
Arheologia a confirmat că zona a fost locuită, dar nu și existența orașului
ORAȘ DISPĂRUT… La aproape două decenii după publicarea articolului, în anul 1961, lucrările agricole efectuate în punctul numit „Popești”, în zona Vinețești-Cordeni, au scos la iveală un cimitir de incinerație. Cercetările conduse de arheologul Dan Gh. Teodor au identificat fragmente ceramice datate în secolele VIII-IX, aparținând culturii Hlincea I. Au mai fost descoperite două locuințe din secolul al XV-lea și un cimitir de înhumație din secolele XV-XVI. Ele nu demonstrează însă existența orașului Caracaș și nici prezența unei cetăți a taifalilor.
O legendă care merită cercetată
MISTER ÎNGROPAT…Este posibil ca în spatele legendei să existe amintirea unei așezări medievale dispărute sau a unei cetăți din pământ mai vechi. Nu poate fi exclusă nici existența unor urme mai vechi, încă nedescoperite. Valea Crasnei oferea apă, terenuri agricole, păduri și căi naturale de circulație între zona Bârladului, Huși și Prut. Era un spațiu favorabil așezărilor omenești. Până când arheologii vor găsi zidurile, obiectele și straturile de locuire care să ofere o datare sigură, orașul Caracaș rămâne ceea ce a fost pentru generațiile de bătrâni din fostul județ Fălciu: o legendă frumoasă.
