de Corneliu Bichinet
Rãducu a fãcut scoala generalã si liceul la „Octav Bãncilã”, în Iasi. Apoi, cu tenacitate, a urmat cursurile la o sectie de profil a universitãtii iesene. Era talentat si serios. Marii pictori ai orasului îl luau cu ei la vernisaje si concursuri si, încet-încet, tânãrul a reusit sã aibã expozitii personale. Scriau ziarele despre el, iar criticii de artã îi prevedeau un viitor deosebit, cert.
Tânãrul a încercat sã intre în învãtãmânt. Nu a reusit. Nu se scoteau posturi la concurs, artele plastice fiind considerate discipline scolare marginale. Cum pãrintii îi erau plecati din zonã, iar bunicii destul de bãtrâni si bolnavi, a trebuit sã ia din mers afacerea familiei. De fapt, preocuparea lor nu era chiar o afacere, aveau câteva sute de oi si doi-trei ciobani veniti la Parpanita de prin alte locuri. Rãducu crescuse pe lângã bunici, iar acestia i-au transferat de mic responsabilitãti destule. Practic, el coordona tot: pãsune pentru animale, asigurat strânsura pentru iarnã, fãtãrile, mulsul si închegarea brânzei, vânzãrile mieilor în preajma Pastelui, exporturile pentru tãrile arabe. Nu era deloc simplu. Îi rãmânea putin timp pentru pictat, pe furate, duminicile si sãrbãtorile religioase.
*
L-am cunoscut de copil. Trecea drept o celebritate în zonã. Spãtos si zdravãn, arãta mai mult a gladiator decât a artist. Primãvara a venit timpuriu. O primãvarã rodoasã, un fel de binecuvântare. Ninsese toatã iarna, iar acum ploua des. Mai aveau lucernã si fân pentru câteva sãptãmâni, borhot si concentrate. Bani putini… Au adus animalele la un staul, într-o pãdurice. Fãceau treaba aceasta de cîtiva ani. Se-ntelege, când se retrãseserã prin noiembrie trecut spre satul lor, ciobanii au lãsat la târlã o dezordine perfectã si o mizerie cumplitã. Cred cã nici microbii n-ar fi putut ierna aici!
– Bãieti, le-a atras atentia Rãducu, un pic nervos. Faceti curat. Târlã-târlã, dar nici chiar asa. Strângeti lâna de pe jos, dati foc la gunoaie si sticle, greblati poiana, apoi verificati prin cele trei camere. Am adus lenjerie nouã, sobele merg, spãlati vesela si aruncati în foc bulendrele vechi si murdare. O sã vinã omul care ne-a primit aici si, dacã nu-i totul în ordine, nu ne mai primeste anul urmãtor!…
- E prea frig afarã. Lãsãm .. O sã facem curat când o sã fie douã-trei zile mai cãlduroase!
Cel care se cam codea la treabã era Batal Pastramã, de prin Rafaila. Un fel de baci…
- Dumneavoastrã vedeti-vã de desen si picturã… Aici, rãspundem noi trei. Suntem oameni, nu animale… Ce mama mã-sii!?
- Asta-i cam asa. Am vãzut si eu. Le vindem la machidoni. Oricum, trebuie sã fac rost de bani, sã vã plãtesc Ne-am înteles, nu!?
Rãducu a urcat în masinã si le-a strigat cu glas puternic. – Mai usor cu bãutura! Gata, am plecat!
***
Ne-am întâlnit în fata bãncii. Rãducu scotea bani de pe un card. Fãceam acelasi lucru si eu. Intrase pensia. Mai erau cinci-sase bãrbati si femei lângã bancomate. Un bancomat era defect, iar în celãlalt nu erau bani suficienti. Treabã bunã…
- Mama mã-sii, Rãducule! Hai sã-ti dau o cafea la „Fortuna”. Mergi?
- Merg, cã mã doare si capul de-atâtea probleme! Îmi vine sã mã las de toate si sã plec în strãinãtate, zãu asa! Nu-i mai tin anul viitor pe ciobanii ãstia. Mi-au vândut pe bãuturã cinci sterpe si un berbec.
- Pãi, anuntã politia!
- Si ce sã le spun!?
- Mãi omule, da’ nu ai gãsit tu cîtiva oameni normali pe care sã-i ai la stânã!? S-au terminat ciobanii!?
- Nu, nu s-au terminat, însã un om normal stã la el acasã, nu vine sã aibã grijã de oile Numai în minã e mai grea munca decât la stânã. Oaia nu stie de sãrbãtoare. Trebuie s-o slugãresti tot timpul, tot anul.
Prin fata bãncii trecea un cortegiu funerar. Un preot si cîtiva oameni nevoiasi urmau masina. Cineva ne-a spus, fãrã sã-l întrebãm, c-a murit Picioc, un tigan mai bãtrâior de prin zonã. Omul, cine-o fi fost el, avea chef de vorbã, asa cã l-am ascultat amândoi.
- Ce-i viata omului!?… A plecat si ãsta! A plecat sus, sus de La cer. Acolo o sã aibã de toate, fãrã griji. Fãrã tristete, fãrã nevoi!
- Asa-i, aprobã Rãducu. Dumnezeu sã-l odihneascã si sã-l ierte!
- Sã-i fie tãrâna usoarã!
– Ce l-a mai bocit Nazlia lui!… Am fost la priveghi. Am visat-o pe tigancã toatã noaptea. Parcã o aud si-acum. Unde te duci, bãrbate, si ne lasi ai nimãnui, nenorociti si îndurerati!? Ti-ai lãsat costumul cel nou în cuier, dupã usã, adidasii si cãciula brumãrie. Ce o sã porti tu pe-acolo!? Careva a oprit-o. Un vãr de-al ei. Marghioalã, nu mai tãia la piroane pe-aici! Nu ti-e rusine de noi!? Nici de preot!? Unde avea el cãmasã albã, adidasi noi si costum?
Rusinatã parcã, Marghioalã a mai îndulcit-o putin.
- Ei, si tu acum! Cã avea, cã nu avea, da’ avea de gând sã-si ia!… L-a luat moartea prin
***
Am vrut sã-l mai înveselesc pe Rãducu. Nu am reusit. Tânãrul era negru de supãrare. Nu stiam de ce. Am aflat mai târziu. Un pahar cu votcã a reusit mai mult ca mine.
- Ia zi-mi, cine-si numãrã mai des oile!? Cel care are mai multe ori cel cu mai putine?
- Stiu asta. Stiu de la bunicul meu. Cel cu oi mai putine. Pentru cã se teme de sãrãcie. Cei cu oi multe nu stiu niciodatã câte au cu exactitate. Si eu sunt în categoria asta. Muncesc mult si nu mã tem de sãrãcie. Uitati-vã la palmele mele! Cosesc iarba, dau oile la strungã, uneori le mulg, merg cu brânzã la piatã, iar când încep fãtãrile dorm douã-trei ore pe noapte. Ehe, banii se fac cu mare greutate!
– Totusi, simt cã te frãmântã ceva. Zi-mi!
- Vã Acuma douã zile a venit un sufar la mine si m-a ars de câteva zeci de milioane. M-a înselat la cântar. Nu numai pe mine… L-au prins politistii la Tibana. Chiar la o stânã. Sã-l pãcãleascã si pe acela! N-a fost de ajuns asta. De trei ori într-o sãptãmânã am avut inspectia de la D.S.V.S.A. Nu am oi bolnave. Le-am vaccinat pe toate… Nu mã joc cu treaba asta.
- Gândesti E bine!
Am mai aflat în timp si alte întâmplãri din familia lui Rãducu. Familia lor trecea în zonã drept una deosebit de puternicã. Tineau oi de când se stiau. Aveau pãmânt pentru suhat, alte parcele cu borceag si lucernã, cai buni, unelte de tot soiul si un tractoras cu remorcã si trancar.
– V-am spus doar, am trãit pe lângã bunici. Am avut un om de la Cãzãnesti care a stat numai la noi, nu avea casã si nici nu si-a închegat vreodatã familie. Se pricepea grozav la oi. A mai trãit cîtiva ani dupã ce s-a prãbusit bunicul meu.
- Bunica ta mai traieste!?
– Nu. S-a dus si ea acum doi ani. Dupã ce a murit bunicul, ai mei au vândut oile ca sã mã tinã la facultate. Le sunt recunoscãtor la toti. De asta trag în jug fãrã sã mã plâng. Trag tare si la stânã, si la desen. Vreau sã fac ceva în viata asta. Am familie, astept un copil, vreau sã nu trãiesc degeaba pe pãmânt. Nu am terminat sã vã spun despre Victor.
- Pãi, dacã ai timp, te ascult cu plãcere! Poate scriu ceva despre Mi-ar plãcea. Nu numai tu te frãmânti si vrei sã rãzbati în aceste vremuri grele, tulburi. Stiu un scriitor american, unul mare de tot, care sustinea cã un om nu a gustat cu adevãrat viata pânã nu a cunoscut sãrãcia, iubirea si rãzboiul.
- Pe primele douã sunt pregãtit sã le trãiesc însã, fãrã rãzboi! Ducã-se prin alte pãrti, cât mai departe! Victor a trãit pe lângã noi patruzeci de ani. A avut si el o oaie. Oaia lui Victor… O avem si acum în ogradã. Nu mai merge, doar se târãste. A fãtat o mielutã, în alt an încã una, mielutele au fãtat si ele mai târziu, am mai cumpãrat câteva oi din târg si asa am refãcut stâna. Chiar mai mare decât a avut-o Romita, bunicul meu. Am pornit de la oaia lui Victor si iatã unde am ajuns!…
- Bravo, tinere, halal de cei care ti-au dat viatã! O sã-ti spun si eu câteva gânduri de prin zona mea. Cine umblã din stânã în stânã ajunge slugã bãtrânã.
- Asta nu o stiam. Oricum eu sunt baci, nu slugã. Doar la ..
- Sã-ti mai zic ceva. Vai de baciul cãruia îi fug câinii de la stânã! Am vãzut cã-ti iubesti câinii. De ce tii atât de multi!?
- Sã apere stâna. Sã-i sperie pe hoti. Sã-i fugãreascã pe dãunãtori, de orice fel ar fi ei. Am sã retin ce mi-ati spus. Vã spun si eu ceva. În timpuri ca ale noastre, pe culme stau la uscat mai multe piei de miel decât de oi bãtrâne. Asa-i la noi! Cei tineri si valorosi cad primii!…
****
A venit iarna. O iarnã cumplitã, ca pe vremuri. Zãpada a pus stãpânire pe tot cuprinsul nostru, asezatã straturi-straturi pe câmpuri si pe drumuri. Rãducu a cãutat sã-si salveze turma, adusã din vreme în grajdurile din spatele casei lor. A sãpat adevãrate trasee ca sã ajungã la animale. La stogurile de fân nu a putut ajunge decât peste o sãptãmânã. Noroc de sacii cu tãrîte si grãunte pe care-i avea într-o magazie, lângã grajd. Muncea singur. Bunicul sãu nu mai era, Victor murise si el, ciobanii plecaserã la casele lor, iar oile erau gata-gata sã fete. Noroc de-un mos de-al sãu care a trecut din grãdina lui spre grajd, cu o lopatã si o furcã la el. Gheorghe Buruianã muncea si nu scotea nicio vorbã. Stia sã tacã, lucru rar pe la noi. Bãtrânul se simtea vinovat. În ultimii ani nu mai vorbise cu cumnatul sãu, bunicul lui Rãducu. Nici nu-si mai amintea exact din ce se luaserã la hartã. Dintr-o prostie… Bãtrânul trãgea a moarte, rãmãsese si el vãduv si, de ceva timp, se hotãrâse sã se dea danie lui Rãducu, sã aibã cine-l înmormânta si sã-i tinã rânduielile crestinesti dupã ce se va muta definitiv în alt sat, în cer.
Noptile de dupã Crãciun si anul nou au fost ruinãtoare pentru Rãducu. Nu s-a putut bucura de sãrbãtori. Zãpada era atât de mare încât numai doi-trei bãietei s-au încumetat sã vinã cu uratul si cu semãnatul. Boboteaza si Sfântul Ion l-au gãsit pe Rãducu tulburat rãu de tot. Începuserã fãtãrile, iar mieii îsi gãseau greu mamele. Era un frig îngrozitor iar viscolul trântise la pãmânt firele de pe stâlpii de energie. Pictorul a adormit pe un balot de lucernã si spre ziuã i-a visat pe bunicii sãi si pe Victor. Acestia erau tineri si parcã se întorceau veseli de la o nuntã. Tânãrul si-a lãsat mintea sã creioneze gânduri frumoase, propunându-si sã dea de pomanã celor mai nevoiasi oameni din satul sãu câte o oaie cu mielul lângã ea.
