O viață marcată de război – povestea veteranului Enache Simion din Albești, pe toate fronturile – de la râul Bug, până în munții Tatra

FAPTE DE ARME… În satul Albești, în județul Vaslui, există puțini oameni care să nu fi auzit de Enache Simion, un bătrân harnic și vrednic, deși avea un handicap moștenit din vremea războiului, unde își pierduse o mână. Născut la 6 decembrie 1922, Simion a cunoscut încă din tinerețe frământările României interbelice. Criza economică, pierderile teritoriale din 1940 și al Doilea Război Mondial, care a lăsat urme adânci în generația sa. Ca mulți tineri de la sat, Enache era obișnuit cu munca în agricultură și cu viața modestă; însă chemarea la arme și experiența frontului l‑au transformat pentru totdeauna. În rândurile următoare, povestea lui devine prilej pentru a reconstitui, dintr‑o perspectivă locală, etapele prin care România a trecut între 1941 și 1945 prin război și felul în care evenimentele globale au marcat destinul unui tânăr din Albești.

DE CE ROMÂNIA S-A ALIAT CU GERMANIA… La începutul anilor 1940, situația internațională a României era dramatică. În vara lui 1940, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia și nordul Bucovinei, iar prin Acordul de la Craiova și Dictatul de la Viena au fost cedate Cadrilaterul și nordul Transilvaniei. Slăbită de aceste pierderi, România s‑a orientat către Germania nazistă în speranța recîștigării teritoriilor pierdute. Ion Antonescu a preluat puterea în septembrie 1940, l‑a forțat pe regele Carol II să abdice în favoarea lui Mihai I și a instaurat un regim autoritar alături de Garda de Fier. Pe 23 noiembrie 1940, România a aderat oficial la Pactul Tripartit (Axa), iar Armata Română a fost integrată în planurile strategice germane.

Operațiunea „Barbarossa” și recuperarea Basarabiei

În dimineața de 22 iunie 1941, trupele germane, sprijinite de aproximativ 700 000 de militari români, au atacat Uniunea Sovietică. Pentru Guvernul Antonescu, obiectivul inițial era recucerirea Basarabiei și a nordului Bucovinei, pierdute în 1940. Ordinul emis pe 22 iunie cerea armatei „să treacă Prutul” și să elibereze teritoriile românești. Campania s‑a desfășurat pe un front cuprins între Munții Bucovinei și Marea Neagră; în primele săptămâni înaintarea a fost greoaie, dar până la jumătatea lunii iulie orașele Cernăuți, Soroca, Bălți, Orhei și Chișinău fuseseră recucerite. Hitler i‑a mulțumit lui Antonescu și l‑a îndemnat să treacă Nistrul; astfel, armata română a ocupat teritoriul dintre Nistru și Bug (Transnistria), inclusiv porturile Odessa și Nikolaev, deși o parte a clasei politice românești considera că războiul trebuia să se oprească la Nistru. 

Războiul dincolo de Nistru și dezastrul de la Stalingrad

După eliberarea Basarabiei, trupele române au continuat ofensiva împreună cu Wehrmacht‑ul în Ucraina și Crimeea. Armata Română a luptat la Odessa, Sevastopol, Cotul Donului și Stalingrad. Implicarea a fost enormă: în vara lui 1941, aproximativ 686 000 de militari români se aflau pe frontul de est; până în 1944, efectivele au depășit 1,2 milioane. Această mobilizare masivă a fost motivată atât de dorința de a recupera teritoriile, cât și de competiția cu Ungaria pentru a obține sprijinul lui Hitler în problema Transilvaniei. Bătăliile din 1941-1942 au costat însă armata română zeci de mii de vieți. La Odessa, între 6 august și 16 octombrie 1941, pierderile au fost de 92 608 de oameni. În total, în anii 1941 și 1942 s‑au înregistrat 130 000 de morți, răniți și dispăruți, iar dezastrul de la Stalingrad și Cotul Donului a adus alte 182 441 de victime. După aceste înfrângeri, armatele 3 și 4 au fost retrase în țară pentru refacere. 

Sergent‑major Enache Simion – tânărul din Albești decorat pentru eroism

VETERAN… Enache Simion s‑a născut într‑o familie de țărani din satul Albești. Mama sa a murit devreme, iar tatăl, bolnăvicios, l‑a crescut cum a putut. Înainte de război, tânărul Simion muncea ca zilier la trei gospodari mai înstăriți pentru a‑și ajuta familia. Ca majoritatea băieților de la țară, a primit în 1941 ordin de chemare la oaste. Simion a fost pregătit inițial ca ochitor‑trăgător la pușca mitralieră, dar în scurt timp i s‑a schimbat specializarea. În cadrul unei instrucții suplimentare a fost transferat la artilerie antiaeriană. El își amintește că, după perioada de școală, a fost trimis pe front fără să fi văzut vreodată un tun; abia la sosirea într‑o localitate numită Trihati (lângă Nikolaev) a fost pus la un tun antiaerian pentru a apăra trupele române. Comandanții l‑au instruit la aparatul necunoscut, iar Simion s‑a adaptat rapid.

Pe frontul de est: Trihati, Nikolaev și Oceacov

În vara anului 1941 a participat la campania de pe Nistru și Bug. A primit misiuni diverse: apărarea unui pod peste Bug de la Trihati la Nikolaev, protejarea pozițiilor armatei românești împotriva aviației sovietice și apărarea unui port strategic, numit de el „Oceacov”, probabil Ochakiv, important pentru traversarea Bugului. În aceste misiuni, tunul antiaerian al lui Simion a doborât trei avioane inamice; nu știe dacă victoriile i se datorează doar lui, pentru că exista un al doilea tun condus de un alt fruntaș. Pentru faptele de arme, căpitanul unității i‑a decorat pe amândoi cu medalia „Virtutea Militară”, distincție acordată pe front pentru acte de bravură. După câteva luni, superiorii l‑au trimis la o școală de specializare pe un „trimetru” – un aparat cu lunete folosit pentru aprecierea distanței și vitezei avioanelor. școala, situată la aerodromul de la Odessa, îi instruia pe soldați să recunoască tipurile de avioane germane și românești pentru a evita atacul asupra avioanelor proprii. A urmat apoi o școală de cadre, unde tinerii născuți în 1923 erau pregătiți să devină subofițeri. 

23 august 1944 – de la instrucție, la luptele de pe Otopeni 

RĂNIT DE SCHIJE… În vara anului 1944, Simion era cu grupa de recruți pe drumul spre frontul din Basarabia. Trenul lor a fost oprit în zona Teleormanului când a ajuns vestea loviturii de stat de la 23 august. Ofițerii s‑au bucurat, crezând că nu vor mai merge pe front, dar entuziasmul s‑a stins rapid: unitatea a primit ordin să se deplaseze la București pentru a dezarma trupele germane care încercau să recucerească capitala. În zona Otopeni, Simion și grupa sa au luat poziții la marginea aerodromului pe unde treceau mașini germane; au fost nevoiți să tragă cu mitraliera în autovehicule pentru a opri încercările de evacuare. Simion a distrus, împreună cu grupa sa, șase mașini, evitând să‑i expună pe soldații tineri unui pericol nemaiîntâlnit. Într‑un castan de unde ținea poziția, o schijă l‑a rănit la spate; colegii l‑au transportat la spitalul de campanie de la Buftea, unde i‑au fost extrase fragmente de metal. 

Frontul de vest: Tisa, Ungaria și Cehoslovacia

În decembrie 1944, Simion a fost din nou mobilizat, după ieșirea din spital. La 26 decembrie, unitatea sa a trecut Tisa și a intrat în Ungaria. A avansat zile întregi fără să întâlnească rezistență, dar în aprilie 1945, în Munții Tatra (Cehoslovacia), un proiectil de artilerie a explodat deasupra grupului său și l‑a rănit grav la mână. În aceeași zi, un văr al său, aflat într‑un pluton alăturat, a murit după ce a fost lovit de gloanțele unei mitraliere. Simion își amintește cu tristețe acel moment: era conștient că oricine putea să moară înainte de atac. Deși știa să se protejeze în adăposturi, nu a reușit să se arunce într‑o groapă plină cu apă înainte de explozia obuzului, iar schijele i‑au retezat arterele de la braț. Colegii i‑au aplicat un garou improvizat cu centura și l‑au transportat la un spital de campanie, apoi într‑un tren sanitar. Din cauza zdruncinăturilor, rana a început să sângereze abundent; la Râmnicu Vâlcea, chirurgul i‑a explicat că, dacă nu îi ampută brațul în câteva minute, va muri. Simion a acceptat inevitabilul, mâna i‑a fost amputată. Avea doar 22 de ani.

Iată ce a povestit Veteranul despre momentul în care și-a pierdut mâna

„N-o durat 5 minute și-am primit un proiectil de artilerie de la nemți. Toată noaptea aceea plouase. Aveam o groapă făcută acolo unde am stat toată noaptea și a plouat și ne-a umplut groapa cu apă. Când a venit proiectilul ăla am zis că n-a venit la noi. Eu dacă știam să-mi dau drumul în groapa cu apă, poate scăpam nerănit, poate, nu zic. Da’ dacă eu am stat pe malul gropii cum am stat înfășurat într-o foaie de cort, plouat, răbegit, vai de capul meu, când a venit al doilea proiectil, a nimerit drept în ofițerii ăia, fix în copacul ăla și schijele alea și a explodat pe deasupra noastră și a rănit 7 oameni, din raza a două plutoane, și am fost și eu rănit la mână și alți șase. Am avut un băiet din sat cu mine care era trăgător la pușca mitralieră, l-a rănit și pe dânsul, dar lui i-a rupt un deget de tot și pe mine m-a rănit la mână. Am strigat la dânsu’, și el se plângea că și el a fost rănit (episod relatat cu simțul umorului, gesticulând), Postelnicu Vasile, e mort săracu. și am ajuns la spital, acolo nu m-a pansat de prima dată, adică m-a pansat, a mai oprit din sânge, da’ n-am fost operat așa, ca lumea. Mi-o pus mâna pe o atelă de sârmă, am stat vreo 7-8-9 zile pe acolo, s-a cangrenat rana care era. S-a învinețit mâna. Am plecat în țară și din cauza la o hemoragie, și-a dat drumul sângele când era în zdruncineala aceea a trenului și m-a lăsat vrând-nevrând la Râmnicu Vâlcea. Acolo când am ajuns, să mă dea jos din tren, că era grav, dacă era hemoragie, oleacă a băgat mâna aci la subsioară, a oprit sângele, a pus un garou, garou se cheamă un fel de furtun de gumă, cu un clește și-a oprit sângele și m-a lăsat pe-o targă acolo la spital și i-am zis căpitanului, ofițerului care trebuia să mă opereze să nu-mi taie mâna. și m-am dus la un spital ca și cum ar fi ăsta județean din Vaslui. Un doctor foarte bun, foarte bun și m-a pus acolo și m-o văzut. Și l-am rugat să nu-mi taie mâna. Mă gândeam și eu pe viitor, că eram și tânăr, aveam 20-21 de ani. și-l rugam pe doctor să nu-mi taie mâna. și nu puteam mișca mâna astalaltă și nici capul, la cât sânge cursese. Trebuia să-și facă meseria. Și lega pe-o parte, tăia pe alta. Tăia carnea că era putredă pe o parte, pe alta lega venele astea care erau tăiate. Și cum eram eu adormit atunci, m-a trezit, mi-a dat palme peste față, și mi-au zis că dacă in 5-10 minute nu-mi tăiau mâna, eram mort. Eu i-am zis doctorului să facă ce știe că eu și așa eram gata, nu mai eram bun de nimic. Și mi-a tăiat mâna și când m-am trezit eram alb, mâna era pusă în pansament, m-am dus la salon tocmai seara. Am văzut că mă ustură inima și când m-au uitat am văzut ca mi-a tăiat mâna. Ei, n-am plâns atunci, am plâns mai târziu… ș-am plâns, ș-am plâns, ș-am plâns… mult timp. și mă gândeam că îs flăcău, eram cavaler, nu eram însurat, mă gândeam cum mă mai însor, mă gândeam la alte prostii. Și a dat Dumnezeu și m-am vindecat după 3 luni jumătate de spital, a dat Dumnezeu și-am venit acasă. Tata a zis, când am intrat pe poartă, c-am pățit-o. Eu le-am scris din spital că am să vin acasă, dar nu o să mai pot munci. Am început să scriu din spital cu stânga, aveam un scris bunișor. N-am să mai pot munci cum munceam. Da’ eram sănătos, eram voinic”., a povestit Enache Simion.

Rănile războiului și drumul spre viața civilă

Operația și convalescența au durat luni întregi. Plângea aproape zilnic, gândindu‑se că îi va fi imposibil să muncească și să se căsătorească. O moașă unguroaică, impresionată de suferința lui, i‑a adus suplimente de hrană și chiar un pahar de vin pentru a‑i întări organismul. Ajutorul oamenilor din jur și credința că Dumnezeu i‑a dăruit viața l‑au ajutat să depășească depresia. Din plictiseală, a învățat să scrie cu stânga; după 3 luni și jumătate de spitalizare, a revenit acasă la Albești. Întors în sat, tatăl său l‑a întâmpinat cu lacrimi; Simion îi scrisese de la spital că nu va mai putea munci. Și‑a reluat viața muncind în agricultură și, mai târziu, în comerț. A colaborat cu alți invalizi de război la tăierea porcilor și vânzarea lor la București, strângând bani pentru a‑și construi o casă. În ciuda handicapului, era harnic: „când mă trezesc îs cu sapa prin vie”, mărturisea. S‑a căsătorit, a avut copii și a fost respectat ca om vrednic. Simion a fost decorat cu „Virtutea Militară”, pentru doborârea avioanelor sovietice, și cu „Crucea Comemorativă a celui de‑al Doilea Război Mondial 1941‑1945”, în semn de recunoaștere a sacrificiului său. Medaliile îl onorează, dar el nu a căutat niciodată glorie. În interviu, spune că nu regretă participarea la război: „dacă era să mor, muream; dacă trăiesc, asta e”. Consideră totuși că serviciul militar obligatoriu era util, bărbații învățau disciplină și responsabilitate. Istoria oficială a celui de‑al doilea război mondial prezintă marile bătălii, cifrele pierderilor și schimbările de alianțe. Povestea lui Enache Simion, însă, dă o dimensiune umană acestor evenimente. Din satul Albești, el a fost aruncat în vâltoarea unui război al cărui scop inițial era recuperarea Basarabiei, dar care s‑a transformat într‑o luptă continentală. 

Ce părere avea veteranul despre faptul că serviciul militar nu mai este obligatoriu

OPINIE… Veteranul Enache Simion: „E o porcărie mare că nu se mai face armată. Toți nălucii care nu fac armată se apucă de furat, mă rog, acum vezi câte prostii se fac în țara asta. Se fac pentru că nu se face armată. Atunci era disciplină, făceai armată, veneai acasă, dacă erai prost veneai mai prost, iar dacă voiai să faci armată și erai inteligent, te făceai băiat deștept. S-a întâmplat cu războiul, da eu cât am fost aș fi avut o disciplină în mine… Acu nu-s de acord cu treaba asta. Ar putea să ia voluntari, dar recrutul, omul tânăr, băiatul, când îi vine timpul să facă armată, să lase și să facă armata, nu mult, dar măcar un an. Cum era în ultimul timp acum, făceau un an, era bun anul acela. Nu regret că am fost pe front. Dacă așa a fost să fie. Dacă era să nu fie front era bine, dar dacă a fost am plecat cu tragere de inimă. Dacă ar fi să mor, voi muri, dacă trăiesc asta e. Am luptat pentru țară, dacă am plecat, trebuia să luptăm. Dar a fost vorba să luăm Basarabia și să ne oprim, că de unde, că nemții ne-au dus să ia toată Rusia, ca să fie mari și tari, că ei ocupaseră Polonia, ocupaseră Cehoslovacia, ocupaseră Ungaria, voiau să ne ocupe și pe noi, voiau să-i mai ocupe și pe Rusia. Păi erau nemții atunci stăpâni peste atâtea țări. Așa a fost vorba să luăm Basarabia și să ne oprim, dar de unde, că ne-au amăgit atunci nemții…”.