Motivul pentru care eternul Gică Petrescu a renunţat la muzică. „Să rămân o legendă pe undeva“
Gică Petrescu a fost cântăreţul care i-a molipsit cu voie bună pe români timp de şase decenii. Toţi credeau că e etern, ba chiar făceau glume pe seama longevităţii sale, însă puţini ştiu că acea joie de vivre i-a fost alimentată de marea lui dragoste. Cezarina Moldoveanu a fost femeia care i-a înfrumuseţat atât viaţa personală, cât şi cariera. Când ea n-a mai fost, Gică şi-a petrecut restul zilelor măcinat de tristeţe şi singurătate. E anul 1932, iar în grădina restaurantului Princiar de pe bulevardul Kiseleff un tânăr de numai 17 ani tremură din toţi rărunchii, copleşit de emoţii, printre zecile de clienţi ai localului. Lângă el stă unul dintre lăutarii grei ai Capitalei, Fănică Luca, naist virtuoz, considerat de marele George Enescu cel mai mare suflător pe care l-a auzit vreo-dată.
În cele din urmă, tânărul îşi adună puterile şi spune, cu voce timidă: „Sunt gata, maestre!“. Luca dă tonul şi cei doi se pun pe cântat, iar localul se umple de o lăutărească straşnică menită să-i facă pe meseni să-şi uite toate grijile. Totul merge strună, iar uralele clienţilor nu contenesc – cer bis după bis. Emoţiile adolescentului s-au evaporat, iar în locul lor s-a instalat o bucurie greu de stăpânit. Obţinuse primul său contract de dizeur. Acesta nu e orice episod petrecut într-un local bucureştean, ci e debutul lungii cariere a unuia dintre cele mai puternice nume ale muzicii uşoare.
Acesta e debutul lui Gică Petrescu, devenit o legendă a romanţelor româneşti. „Du-mă acasă, măi tramvai“, „La margine de Bucureşti“, „Fir-ai, inimă să fii“, „Fetiţele din Bucureşti“, „Căsuţa noastră“, „Ionel, Ionelule“ şi „Uite-aşa aş vrea să mor“, toate sunt melodii de pahar care încă mai răsună la petrecerile din secolul XXI.
„Puştiule, ia vino încoa’“
Gică a ajuns cântăreţ datorită tatălui său, care l-a încurajat să renunţe la Facultatea de Drept şi să se dedice cultivării talentului dificil de ignorat şi de stăvilit. În orice moment te puteai trezi cu elevul de la Liceul „Gheorghe Şincai“ fredonând tot soiul de şansonete. Plăcerea de a cânta i-o alimentase şi mama lui, încă de când era de-o şchioapă, învăţându-l cum e cu acordurile muzicii clasice, dar şi cu duioasele ritmuri franceze ale vremii. Din nefericire, aceasta n-a apucat să se bucure prea mult de rodul muncii ei, murind la scurt timp după ce fiul ei era descoperit de compozitorul Ion Vasilescu.
Se întâmpla pe când Gică avea 15 ani şi glasul lui capta atenţia tuturor celor veniţi la serbarea şcolară. „Când m-a auzit cântând, Vasilescu mi-a zis: «Puştiule, ia vino încoa’. Tu cânţi frumos! Să mergi cu mine la radio, să vezi dacă ai voce fonogenică». Şi am avut“, povestea artistul, în 2003, în emisiunea „Profesioniştii“, de la TVR. Totuşi, pentru a-şi asigura viitorul – pe calea clasică, ca la carte –, adolescentul şi-a văzut mai departe de studii. Deşi la Facultatea de Drept n-avea note rele, tatăl lui şi-a dat seama că n-avea nicio noimă ca fiul său să-şi tocească coatele pe băncile şcolii. „Decât să ajungi un avocăţel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică!“, i-a zis Dumitru Petrescu. Plecând urechea la sfaturile insistente ale tatălui său, Gică a hotărât să abandoneze Dreptul. Şi bine a făcut. A urcat treaptă după treaptă până când a atins succesul, care a rămas neclintit de schimbările de regim politic. Asta pentru că, în ciuda asperităţilor istorice, după zile de frământări, inimile românilor se consolau rapid pe ritmurile cântecelor de pahar şi ale romanţelor.
Citeste mai mult: adev.ro/qnrdq1