Misterul sinuciderii administratorului fermei model Laza (1909)

FERMA MODEL… În primele decenii ale secolului al XX‑lea, presa scrisă era principalul mijloc prin care oamenii aflau noutăți. În lipsa radioului sau televiziunii, dramele personale ajungeau rapid subiecte de conversație în hanuri, pe ulița satului sau în saloanele celor înstăriți. O întâmplare de acest fel a zguduit orașul Vaslui în aprilie 1909: sinuciderea lui Al. Tiulescu, administratorul fermei‑model „Laza”. Tragedia s‑a petrecut într‑o instituție agricolă de stat, iar misterul din jurul deciziei sale a alimentat atunci zeci de articole de presă.

Conceptul de „fermă model” fusese introdus de Ion Ionescu de la Brad în 1847; el imagina „o unitate de exploatare agricolă” care să demonstreze superioritatea lucrărilor științifice. Primele ferme‑model din România au apărut abia la sfârșitul secolului XIX: comuna Laza din județul Vaslui a găzduit încă din 1893 o asemenea unitate de stat, iar un an mai târziu a fost înființată o fermă similară la Studina (Olt). Ferma Model Laza” a fost înființată în anul 1893 la inițiativa omului politic Petre P. Carp din Țibănești, ținutul Vasluiului de atunci. Scopul inițial era pregătirea tehnică a funcționarilor agricoli și demonstrarea lucrărilor moderne de cultivare a pământului. În timp, conceptul a evoluat – după 1902 au apărut, pe lângă ferme, școli de ucenici agricoli în care fiii de țărani învățau timp de un an și jumătate agricultura teoretic și practic. Ferma‑model Laza a pornit cu un buget modest (500 000 lei) și s‑a confruntat la început cu probleme serioase. O serie de pâraie inundau periodic terenurile, iar conducerea fermei a cerut de mai multe ori regularizarea Racovei. Agricultorii încercau să redea agriculturii terenurile mlăștinoase prin curățarea mărăcinilor, iar plugurile erau trase atât de vite, cât și de mașini cu abur, o noutate la acea vreme. Deși existau peste 850 de vite, administrația nu acorda suficientă atenție îngrășării terenurilor și nici nu avea un medic veterinar permanent. În primele sale decenii, ferma Laza producea grâu și porumb sub media națională, nu avea livezi, pepiniere sau stupi, iar personalul administrativ era supradimensionat. În ciuda acestor neajunsuri, rolul educativ era esențial: fermele‑model au constituit primele pepiniere școlare pentru viitorii fermieri moderni.

În ferma model de la Laza se testau soiuri de grâu revoluționare, iar fiii de țărăni învățau să conducă „plugul cu motor”

După reforma agrară interbelică, o parte din terenul fermei Laza a fost expropriată în favoarea sătenilor; instituția a continuat însă activitatea pe 371 hectare de teren arabil, 167 hectare de fânețe și pășuni și circa 15 hectare de păduri. Aici se testau și se selectau soiuri noi de cereale, leguminoase și plante furajere, iar administrația furniza material semincer de bună calitate și animale de rasă pentru gospodăriile din zonă. Ferma cultiva grâul de toamnă Szekacs și grâul de primăvară Arnăut și francez, porumbul Székely, orzoaica Hanna, ovăzul de Laza și lucerna. În atelierele sale se învăța conducerea plugului cu motor, se cultiva răchită pentru confecționarea de coșuri și se împleteau scaune; lucrarea pământului era executată după metode moderne, iar tinerii ucenici erau pregătiți să devină plugari, mecanici sau conducători de ateliere. De aceea, ziarele locale îi îndemnau pe săteni să își trimită copiii la școlile agricole de pe lângă fermă, subliniind că viitorul României depinde de profesionalizarea plugăriei.

Administratorul Al. Tiulescu și sinuciderea din aprilie 1909

Al. Tiulescu era absolvent al școlii Superioare de Agricultură de la Herăstrău și, din 1902, fusese numit administrator al fermei‑model Laza. În dimineața zilei de 18 aprilie 1909, inspectorii Domeniilor, Căruntu și Mantu, trebuiau să sosească în inspecție. Înainte ca trăsura să îi aducă la fermă, Tiulescu s‑a retras în camera sa și și‑a pus capăt zilelor; la ora nouă s-a împușcat cu revolverul în tâmpla dreaptă. Soția și mama sa, alertate de detunătură, l‑au găsit prăbușit în sânge; deși un medic a fost chemat de urgență, decesul a survenit la ora 9:10. Prefectul județului, substitutul de procuror și doctorul Bordea au venit la fața locului, iar inspectorul Căruntu a telegrafiat imediat ministerului. Gestul lui Tiulescu a fost premeditat. În buzunarul său au fost găsite mai multe scrisori adresate familiei, prietenilor și subordonaților în care își cerea iertare pentru „actul tragic”. Nici una dintre aceste scrisori nu explica motivul sinuciderii, dar toate conțineau o dorință precisă: să fie îngropat în pădurea „Scroafa”, într‑o poieniță unde el însuși își gravase numele pe un copac și bătuse un țăruș. Scrisoarea principală, datată 25 februarie 1909, stabilea detalii minuțioase: groapa să fie săpată în dreptul copacului marcat, înmormântarea să se facă fără ceremonie, iar trupul să fie transportat cu „harabaua cea verde” trasă de caii Blas, Adam, Cesărișă și Corbu, în timp ce vizitiul Vasile Biriacu să conducă căluțul „Novelli” purtând un voal negru. El a cerut să fie înmormântat cu hainele pe care le purta, fără scăldare rituală și fără autopsie, iar procurorul să grăbească formalitățile pentru ca îngroparea să aibă loc cel târziu a doua zi. În altă notă, datată 2 aprilie 1909, îi anunța pe prieteni că lucrurile necuprinse în inventar îi aparțin soției, făcând trimitere la datoria sa de familie.

Presa vremii a încercat să dezlege misterul sinuciderii lui Tiulescu

Potrivit presei vremii, Tiulescu și‑a fixat revolverul într‑un dispozitiv improvizat la masă pentru a fi sigur că glonțul își atinge ținta; apoi, apăsând pe trăgaci, și‑a pus tâmpla în dreptul țevii. Dorința lui de a fi îngropat în pădure și pregătirea minuțioasă a instrumentelor arată că își plănuise gestul de mai multă vreme. Cu toate acestea, motivele rămâneau necunoscute. Unele zvonuri puneau sinuciderea pe seama neînțelegerilor familiale, însă nicio scrisoare nu făcea aluzie la probleme intime. Cercetarea a stabilit și că familia sinucisului nu avea mijloace financiare pentru înmormântare; inspectorul Căruntu a intervenit la minister pentru a obține un ajutor.

Ancheta ministerială și acuzațiile de delapidare

S-A PUS BATISTA PE ȚAMBAL…Imediat după tragedie, Ministerul Domeniilor a dispus o anchetă pentru a clarifica atât motivele sinuciderii, cât și situația financiară a fermei. Raportul, ținut la secret, a constatat că fostul administrator ar fi delapidat peste 30 000 lei din fondurile fermei. Regulamentul prevedea ca orice sumă să fie ordonanțată pe numele casierului fermei, garantat de stat, însă directorul Agriculturii, D. Nicoleanu, a emis în numeroase rânduri ordonanțe pe numele administratorului Tiulescu. În felul acesta, timp de aproape doi ani, Tiulescu deținuse sume nejustificate fără ca directorul sau inspectorii să observe neregulile, deși efectuau inspecții periodice. Presa a acuzat neglijența conducerii Direcției Agriculturii și a inspectorilor, că statul rămâne păgubit din cauza anarhiei administrative. Concluzia era că Tiulescu nu ar fi putut săvârși singur delapidarea dacă superiorii săi își făceau datoria. Ministerul a menținut însă tăcerea asupra rezultatului anchetei, alimentând misterul din jurul gestului administratorului.

Dacă a fost vorba de delapidare, se poate spune că la început de secol XX, „corupții aveau onoare”

UN FINAL DESCHIS…Drama din aprilie 1909 a rămas multă vreme în memoria colectivă a vasluienilor. Lipsa unui motiv explicit, scrisorile pline de grijă pentru detaliile înmormântării și acuzațiile ulterioare de delapidare au alimentat numeroase ipoteze. Fie că a fost vorba de rușinea unei fraude descoperite, de presiuni familiale sau de epuizare nervoasă, Al. Tiulescu a ales să își încheie viața.