Terminase cu scoala înainte de a-si face buletin, bucuroasã cã, în sfârsit, scãpase de pipãielile nevinovate si nu chiar ale colegilor ce-i ajungeau pânã spre gurguiele fosforescente ale tâtelor ce-i jucau ca gugustiucii în bluzele cãrora le sãreau disperati bunghii si agrafele prinse cu tâlc de mamã-sa, femeie care acumulase destulã experientã în viatã, în existenta terestrã si, pe care, i-o transmisese pe care oralã, sintetic, cadânei:
– Si la scoalã, si-n viatã, mai ales cu bãietii, fii desteaptã, fã pe proasta…!
Soarele ardea ca un cãrbune si se topea pe ogorul familiei Foraibãr. Tãlâmbã Foraibãr avea gâtul coclit de la rachiul pe care-l gujulise cu o zi înainte, iar rânza sa, chircitã si zbuciumatã era acum plinã cu H2O, lichid incolor si inodor pe care îl îngurcita direct dintr-un buduroi putred, blestemându-si zilele amare, scrutând zarea des, pus pe gâlceavã si prãpãd.
– Nazlie, îsi auzi consoarta lui Tãlâmbã Foraibãr numele strãin în timp ce înfipsese sapa stirbã si dusmãnoasã într-un pãducel! Fã, Nazlie, fã, da noi nu mai mâncãm azi!? femeia clãtinã din cap si îngânã doar atât cât mai avea vlagã:
– Ntî!
Dãdeau cu sapele tustrei, însã sfârsitul rândului pãrea mai îndepãrtat decât luminita de la capãtul tunelului. Fata strângea din dinti si-si tinea cu demnitate rândul, fãrã a scoate o vorbã, chibzuind în mintea ei crudã cã tatãl sãu o s-o cârpeascã mai întâi pe Nazia, prilej cu care ea si-ar fi luat tãlpãsita si-ar fi iesit la drum, si atunci, cruce, ar fi terminat-o definitiv cu spatiul mioritic, cu eternitatea si, mai ales, cu megiesii, majoritatea tãrani agrari, abrutizati si zgârciti, care-o rãsturnau pe brazdã, pe arãturi ori prin poieni, violând-o de bunã voie ori silit, asa, fãrã nicio introducere si, mai ales, fãrã nicio finalitate.
Magdalena Foraibãr rãbdase destul. Acasã, foame, certuri, bãuturã multã si scandal. În sat, hârjoanã cu cine-o putea tintui la pãmânt, scãrmãnealã de la femei, amenzi cu duiumul de la postul de politie si sperante desarte de la viceprimar, bãiat bun, înalt, dibaci, om cu carte, cu liceul la bazã, în Negresti, unde absolvise seralul la fãrã frecventã, pe vremea când muncea în Italia. Magdalena Foraibãr chiar îl iubea pe viceprimar, îl pierdea din ochi când acesta îi vorbea în italianã ori în greacã, neezitând însã s-o silueascã în românã si chiar în unele dialecte.
Raba încãrcatã cu balast stãtu ce stãtu într-un colt de pãdure, prilej cu care malacul de sofer tot astepta cu o statie hârbuitã la gurã semnal de la alti capitalisti, sã treacã, deoarece slujbasii de la ceje tocmai plecau la centru, beti si pusi pe fapte mari. Virginel Mãtrãgunã nu se atinsese, încã de fata lui Foraibãr, speriat de ce i se întâmplase în urmã cu o lunã c-o asistentã socialã din Bãcesti, Gonorica Sacîz, care, din douã-trei fente dibace din popou îl determinase-în mod obiectiv, sã meargã crãcãnat si când stãtea pe loc…! Nazlia si Tãlâmbã Foraibãr stau pe prispa dãrãpãnatã a unei case sui, se-amãgesc cu bere la cutii si se chinuie sã descifreze inscriptia solemnã pe care un întreprinzãtor particular o priponise dibaci deasupra usii si, care, în traducere liberã, arãta cam asa, “BARDEZI”. Cei doi cinstesc în tãcere, sparg între dinti, aceia pe care-i mai au, alune si se gândesc cu înfrigurare la Magdalena care, din basculantã în basculantã, ajunsese, în sfârsit, în Bucuresti si, de ceva vreme, stãtea în cumpãnã (a se citi intersectie) oscilând în a intra în politicã ori a se face fotomodel. Peste sat se lãsã întunericul. Catranul noptii cuprinde si împrejurimile. Drumurile se scufundã si ele în beznã. De undeva, scãlâmb, latrã un câine. Nazlia Foraibãr suflã în opait. Tãlâmbã sforãia amortit. În lumea ei, Magdalena Foraibãr îsi îndeamnã visele, nu înainte de-asi trage pãtura peste cap.
Corneliu Bichinet
