Eseu de Vasile CHELARU
Doamna Clara Dima, dupã cum era cunoscutã în cartierul unde locuia de peste patruzeci de ani, se putea considera o persoanã cãreia viata i-a oferit aproape tot ce poate dori un om. A fost înzestratã de Dumnezeu cu un chip frumos, un trup de zeitã, o inteligentã nativã, sansa de a fi fost nãscutã din iubirea a doi oameni care i-au oferit cu îndestulare afectiune si educatie, grijã si sprijin material. De la tatãl ei, militar de carierã, mostenise disciplina, ordinea, rigoarea în muncã, perseverenta si, mai ales, prestanta si grija pentru o imagine socialã imaculatã. Calitãtile ei au modelat-o pentru o profesie cu caracteristici asemãnãtoare educatiei primite, de economist, fiind dedicatã operatiilor matematice si solutiilor precise, în viata sa rar întâmplându-se ca în calculele fãcute, sã obtinã rezultate cu rest, Se cãsãtorise cu cel mai bun student de la Politehnicã, numai dupã ce acesta obtinuse un post la o renumitã fabricã din Moldova, a reusit sã gãseascã o slujbã la singura bancã din localitate, desigur cu capital de stat, ajungând în cîtiva ani cel mai apreciat economist si seful unui serviciu de unde a iesit la pensie, au cumpãrat o casã frumoasã la vârsta când alti tineri abia dacã ajungeau pe listele de asteptare pentru vreun apartament cu douã camere, au avut masinã, au vizitat toate tãrile socialiste si unele capitaliste pe timpul regimului comunist si s-au înconjurat de oameni care au rãspuns exigentelor impuse de ea si sotul ei.
Cei mai multi vecini erau oameni simpli, dar sãritori si respectuosi, obisnuiti cu atitudinea sa mai severã din anii tineretii, din care au rãmas unele rãmãsite de asprime si acum, la bãtrânete. Peste putin timp va împlini saptezeci si cinci de ani si aproape zece ani de când a rãmas singurã, sotul fiind rãpus timpuriu de o boalã gravã a plãmânilor, desi nu fumase niciodatã. Abia dupã moartea bãrbatului i-a pretuit mai mult pe vecini, care au ajutat-o la treburi, la cumpãrãturi, îi bãteau în poartã zilnic sã afle cum se simte, omenia lor eliminând unele bariere create de pozitiile sociale ocupate temporar, care oricum dispar mai devreme sau mai târziu, în timp ce însusirile sufletesti pot rãmâne neîntinate pânã la sfârsitul vietii. Dupã ce timpul i-a mai vindecat suferinta vecinii si vechii prieteni i-au rãmas drept ancore bãtrâne, care sã o mentinã pe linia de plutire a vietii, zbuciumatã ca marea pe vreme de furtunã.
O datã pe lunã o viziteazã fiul cel mare, stabilit la Brasov, director de bancã, cãsãtorit, cu doi copii, unul însurat de curând, altul student. Nu putea veni mai des, avea familie, obligatii profesionale si parcã sotia lui, nora ei, nu se prea trage în Moldova. Îi este tare drag, însã în sufletul ei unele rãni produse de mai multi ani încã sângereazã. Nu va uita niciodatã discutia cu fiul, înainte de de a se muta din orasul natal, vorbele spuse atunci derulându-se în memoria ei ca pelicula unui film pe care l-ar fi vãzut de prea multe ori. Ce a mai trecut timpul…
***
Cezar fusese ascultãtor, silitor, ordonat si nu-i iesise din cuvânt niciodatã. A mers la liceul pe care ea l-a ales, a fãcut pregãtire la matematicã cum ea a considerat, a dat examen la facultatea care ea i-a recomandat-o, a gãsit întelegere la fostii colegi si l-a angajat la o bancã, era încântatã cã mereu i-a ascultat sfaturile, mai putin cele legate de cãsãtorie. Nu putea crede cã bãiatul s-a rãzvrãtit dupã ce a îndrãznit sã-i spunã cã femeia pe care a ales-o de nevastã este prea autoritarã, posesivã si distantã. Justificarea lui cã originea acesteia, olteancã din Târgu Jiu, o face sã parã diferitã si mai ales reactia prea fermã, necunoscutã pânã atunci, au bulversat-o. Si cum o nenorocire nu vine niciodatã singurã, fiul a decis sã se mute la Brasov, pentru a locui într-un oras mai dezvoltat, dar si pentru a fi la jumãtatea distantei dintre pãrintii amândurora. Dupã ce i-a dat cumplita veste, bãnuind cã sotia lui se aflã în spatele acestei decizii, au purtat o conversatie care a rãscolit-o:
– Crezi cã noi meritãm sã fim pusi la o distantã fatã de tine, egalã cu cea pânã la socrii tãi? Toate sacrificiile noastre nu mai au valoare, dupã ce te-ai cãsãtorit? Esti tânãr, aici ai tot ce-ti trebuie, îti va fi mai usor când o sã ai si copii, noi te putem ajuta. Preferi o existentã plinã de griji într-un oras mare, printre strãini?
– Interpretezi gresit mamã. Discutia era legatã de dorinta Aurorei de a fi si ea într-o localitate din care sã poatã ajunge relativ usor la pãrintii ei. De ce nu poti întelege cã poate si ei au fãcut sacrificii pentru care meritã rãsplãtiti? Apoi cred cã mã pot descurca, ca si altii care au reusit sã-si întemeieze o familie…
– Esti nedrept cu noi, iar din partea ta nu mã asteptam la o asemenea atitudine, i-a replicat mâhnitã.
– Mamã, trebuie sã renunti la sentimentele posesive si sã întelegi cã dorim si noi libertataea de a decide în legãturã cu felul în care ne putem trãi viata. Nu vei putea transforma existenta unui om într-o ecuatie a cãrei necunoscute numai tu le poti solutiona. Ar trebui sã întelegi cã aceastã comportare a dezbinat familia noastrã, chiar dacã toti ne ferim sã discutãm despre acest lucru. Mie îmi lipsesc momentele de altã datã, a replicat tânãrul ridicându-se, privind la al patrulea scaun din jurul mesei la care erau asezati, de ceva timp liber.
Cuvintele au provocat o liniste apãsãtoare, ca o negurã densã, chipul îi era schimonosit de indignare, abia dupã un timp sotul ei a îndrãznit sã spunã:
– Are dreptate. Ai exagerat cu egoismul si autoritatea excesivã. Si eu simt lipsa lui Sebastian, asa cum si tu sunt sigur cã o simti, dar esti prea orgolioasã sã o spui iar eu am fost prea slab sã intervin la momentul potrivit.
Dupã acea zi au venit altele si mai cumplite. Cezar a plecat în scurt timp la Brasov, sotul ei a devenit trist si necomunicativ, iar dupã diagnosticarea bolii la plãmâni a simtit în privirea lui o suferintã mai mare decât cea provocatã de boalã, care stia cã i se atribuie deciziilor pe care le-a luat. Nici nu mai tine minte cât timp a trecut de când fiul cel mic , Sebastian, elev pe atunci în ultimul an de studii la cel mai renumit colegiu din localitate, apreciat pentru inteligenta sa, dinamic, optimist, situat pe primele locuri la mai multe olimpiade, implicat în activitãti de voluntariat, simpatizat pentru entuziasmul sãu, le-a adus într-o zi o veste care a produs un adevãrat dezastru în familia lor. Le-a spus cã se îndrãgostise de o tânãrã, Irina, pe care o cunoscuse la asociatia caritabilã unde mergea în timpul liber, psiholog, managerul unui proiect de integrare socialã a copiilor din familii destrãmate, cu care voia sã se cãsãtoreascã. Aceastã hotãrâre a luat-o dupã ce aflat cã tânãra este însãrcinatã.
– Esti constient de decizile pe care vrei sã le iei, si-a întrebat doamna Clara fiul, cu care mereu a comunicat mai greu datoritã temperamentului rebel si a curajului de a avea alte opinii decât ale ei. Te-ai gândit cel putin cã nici mãcar nu ai terminat liceul, apoi fata aceasta este cu cîtiva ani mai mare decât tine, probabil cã a fost încântatã de o asemenea perspectivã, tinând cont din ce familie provii, însã cu veniturile ei de acum nu veti putea clãdi un viitor împreunã. Nu mai spun de reputatia noastrã pe care ai terfelit-o fãrã pic de jenã.
– Putem cãuta o solutie pentru a iesi din aceastã încurcãturã, a spus timid sotul, fiind pus imediat la punct.
– Tu ai face mai bine sã taci. Mereu l-ai încurajat sã fie un spirit liber si iatã ce liber va fi. Si fãrã studii, si fãrã viitor, dar cu sotie si copil. Dacã nu renuntati la copil, eu nu te mai recunosc ca fiind fiul meu, a încheiat autoritar femeia, considerând cã fermitatea acestei decizii îl va pune pe tânãrul îndrãgostit pe gânduri.
Nu a crezut cã-si cunoaste atât de putin copilul, care dupã ce a trecut examenul de bacalaureat a plecat de acasã, locuind pentru scurt timp la iubita sa. Într-o zi Clara a mers la asociatia unde tânãra lucra pentru a o cunoaste si pentru a lãmuri unele lucruri. Desi foarte furioasã, la aparitia fetei s-a mai potolit. Era foarte frumoasã, brunetã, cu ochii verzi, plãpândã, cu voce caldã a rostit cuvintele clar, cursiv, literar:
– Regret cã au apãrut neîntelegeri în familia dumneavoastrã, cauzate si de mine. Sã stiti cã nu doresc sã influentez negativ viitorul lui Sebastian si mã voi supune oricãrei decizii o va lua. Eu nu voi face niciodatã vreun demers care sã-l afecteze pe el ori familia dumneavoastrã. Pot întelege dacã nu mã considerati demnã de el, dar nu-mi cereti sã renunt la copil. Copilãria mea nu a fost tocmai fericitã si voi dãrui copilului meu tot ce mie mi-a lipsit.
A plecat impresionatã, dar convinsã cã la vârsta lor tinerii spun lucruri mãrete fãrã a le putea împlini. Viitorul a dovedit cã se înselase. Sebastian nu s-a mai întors acasã,iar ea nu a fãcut nici un demers sã-i schimbe hotãrârea, impunând si sotului sã-i fie alãturi în aceastã împrejurare. Dupã câteva luni de zile Cezar i-a informat cã fratele sãu a fost admis la o academie militarã, renuntînd la visul sãu de urma o facultate de medicinã deoarece nu avea posibilitãti financiare pentru costurile legate de cazare si întretinere, singurul sprijin venind de la iubita sa care nãscuse un bãiat si plecase din oras. Cu toate cã oamenii discutau si dãdeau diferite nuante de poveste acestei întâmplãri, doamna Clara a pãstrat mereu discretia, datã fiind reputatia familiei pe care o dorea nestirbitã, amenintatã însã permanent de acest dureros secret. Sotul chinuia cel mai mult, desi felul sãu supus îl împiedica sã exprime acest lucru, în timp supãrarea sredelind în inima sa o suferintã nevindecatã pânã la sfârsitul vietii, Sebastian fiind într-un fel preferatul sãu, admirându-l pentru spiritul nãvalnic si agerimea mintii. Cezar respectase rugãmintea fratelui sãu de a nu trãda discutiile pe care periodic le aveau, telefonic, ocazie cu care Sebastian afla noutãti despre pãrintii lui, despre care tot timpul a spus cã nu i-a renegat, nu-i urãste si nu i-a uitat.
***
Doamna Clara simtea cum putinele zile rãmase în partea de sus a clepsidrei vietii se scurg repede, fiindu-i teamã cã nu va mai avea timp pentru a rezolva o multime de lucruri, în firea sa stând ordinea si rigoarea. Singurãtatea îi devenise bunã prietenã, amintirile erau calorii sufletesti cu care se hrãnea zilnic, iar unele regrete erau vrãjmasi nemilosi care îi zgândãreau bãtrânetea. Anual petrecea câteva sãptãmâni în statiuni pentru tratamentul afectiunilor de care suferea, cardiace, tulburãri endocrine si reumatice, undea mergea destul de bucuroasã, mai ales cã-si amintea cu drag de vremea când împreunã cu sotul si copiii plecau în vacante prin locuri pitoresti ale tãrii. Într-o zi, vineri, a urcat în tren ducând destul de greu douã geamantane, pe care le pregãtise minutios de la începutul sãptãmânii. Drumul pânã la statiunea Bãile Herculane era lung si s-a decis destul de greu sã mai meargã asa departe, doar frumusetea locurilor pe care nu le-a mai vãzut de foarte multi ani si gândul cã anul urmãtor ar putea aduce multe surprize neplãcute au determinat-o sã aleagã aceastã localitate. O durere în spate o necãjea de câteva zile, iar greutatea bagajelor probabil o stârnise si mai mult. Drumul se anunta dificil, trenul era destul de aglomerat, cei mai multi cãlãtori erau gãlãgiosi, aerul conditionat era prea rece. A ajuns în Bucuresti, a rugat un tânãr sã o ajute la coborât bagajele, apoi fãrã vlagã le trãgea pe peron, observând un bãrbat care flutura cheile de la masinã lãudându-se cã pretul cu taxiul lui este cel mai mic. “Pe acesta am sã-l rog sã mã ajute pânã la sala de asteptare, unde am sã mã odihnesc vreo orã pânã la plecare urmãtorului tren”, îsi spunea bãtrâna, în timp ce în jurul ei lucrurile îsi schimbau forma, se clãtinau, iar lumina dispãru deodatã ca printr-o magie vicleanã. S-a prãbusit peste geamantanele grele, auzind strigãtele unor oameni de a-i veni în ajutor. A deschis ochii cu teamã, pleoapele tremurau des, apoi a zãrit ferestrele mari si peretii vãruiti cu alb, niste aparate ciudate care emiteau din când în când un zgomot scurt, ca de sonerie, alãturi un alt pat, pe care era asezatã o altã femeie, mai tânãrã, care i-a zâmbit prietenoasã:
– În sfârsit v-ati trezit! Se vor bucura doctorul si asistentele, care au venit tot timpul sã vadã cum vã simtiti. M-au rugat sã apãs butonul acesta dacã vã reveniti si ei nu sunt pe aici.
– Unde mã aflu?, a îngãimat bãtrâna.
– La Spitalul de Urgentã din Bucuresti. Ati suferit un infarct miocardic, ati fost adusã cu ambulanta si operatã. Am auzit asistentele cã discutau cum cã fiind în vârstã le erau teamã sã vã opereze, dar ati avut noroc. Cel mai bun doctor chirurg a insistat sã realizeze interventia. Operatia a durat cinci ore dar v-a salvat viata. Toatã lumea îl iubeste pe acest doctor, opereazã si în strãinãtate, este atât de priceput… De câte ori venea în salon întreba cum vi se prezintã semnele vitale. Au apãrut asistentele, prietenoase, grijulii, care au coplesit-o cu atentie, sfaturi, medicamente.
– Trebuie sã arãtati bine pânã spre searã când vine domnul doctor în sectie. Acum are cursuri la facultate, apoi vine sã-si vadã bolnavii. Nu existã zi sã nu vinã ori sã telefoneze mãcar pentru a se interesa de pacientii lui, doar când este plecat din tarã. “Dumnezeu a vrut sã trec si acest obstacol”, si-a spus femeia în gând, apoi a adormit.
Ziua s-a scurs repede, aproape se înserase, când în salon au intrat mai multe asisistente , si doi bãrbati, tineri, cu mai multe documente în mânã, care au venit direct la patul ei:
– Eu sunt chirurgul care v-a operat, Dragos Corodescu. Dumnealui este cardiologul care vã va monitoriza în urmãtoarele zile si cât va fi nevoie. Mi-ati dat unele emotii pe timpul operatiei, dar am reusit. Mã bucur cã sunteti în regulã si sper sã vã refaceti cât mai repede, spunea prietenos doctorul din fata ei. Era atât de tânãr cum nu si-ar fi închipuit, din ce aflase altfel imaginându-si-l. Era înalt. zvelt. brunet, cu ochii verzi. Vorbea clar, cursiv, literar.
– Vã multumesc pentru ce ati fãcut, poate prea mult, eu oricum sunt bãtrânã si dacã operatia nu ar fi reusit…
– Îndrãznesc sã vã contrazic. Avem obligatia sã pãstrãm viata care Dumnezeu o dã si sã luptãm pentru vietile noastre si ale celor din jur pânã în ultima clipã. Îmi doresc sã mai trãiti destul dupã aceastã interventie si sã fiti fericitã.
Tânãrul tocmai se pregãtea sã plece, aruncãndu-si încã o datã ochii pe foaia de observatie clinicã, a fãcut un pas, apoi s-a oprit, a întors capul, un zâmbet a apãrut pe chipul lui atrãgãtor, apoi a zis:
– Mai este un motiv pentru care sunt multumit. Originea mea este tot în Bârlad, chiar dacã nu stiu prea bine orasul. Am crescut prin mai multe orase ale tãrii, cãci tata a fost ofiter si casa noastrã era acolo unde avea nevoie armata tãrii. Mama l-a iubit foarte mult si l-a urmat neconditionat. Eu port numele mamei pentru cã atunci când m-am nãscut tata era în scoala militarã, nu erau cãsãtoriti, multe griji, o adevãratã poveste de dragoste… Când am ales profesia de medic, tata a fost foarte fericit, Era unul din visurile sale neîmplinite. Am niste pãrinti minunati… S-a întors spre cei care îl însoteau discutând si gesticulând, apoi au pãrãsit rezerva. Printre lacrimi fierbinti, ochii doamnei Clara au revãzut amintiri, derulate ani la rând, dintr-un lung film al vietii…
