„Dintre toate sentimentele pe care Creatorul le-a sãdit în inima noastrã, prietenia este cea care nu se poate explica si singura care deosebeste pe om de animal, cu exceptia câinelui care are sentimentul dragostei dezinteresate, vecin cu sacrificiul, neputând supravietui uneori mortii stãpânului sãu. Dar, pentru ce îndrãgim câteodatã un om, un strãin, cu care noi nu izbutim nici chiar sã ne întelegem? De ce ne pornim sã-l iubim nebuneste, neputând trãi fãrã el? Te uiti în ochii lui, care sunt ca si ai tãi, si zãresti întrânsii necuprinsul dorintelor tale. O atare prietenie nu o întâlnesti decât o singurã datã în viatã si ea îti apare la începutul ei sau niciodatã. Cine a cunoscut-o, atinge nemãrginirea. Viata poate sã-l adape cu amãrãciunea ei, cât o vrea. Tot bun va rãmâne. Iar nenorocitul care nu a cunoscut-o, adicã nu a fost în stare sã si-o apropie, se va reîntoarce pe lumea asta de atâtea ori, pânã ce inima îi va fi mistuitã de prietenie, dupã care îsi va dobândi locul în viata vesnicã sau în vesnica nefiintã” (Panait Istrati).
Pentru cã primele cuvinte pe care le-am citit dimineatã, din întâmplare, au fost „ziua prieteniei”, m-am trezit cu ele instalate pe umeri, dictându-mi chiar întreaga zi diferite idei despre prieteniile mele de tot felul, amintindu-mi de ele si, mai ales, de cele ce îmi gâtuiesc prezentul cu întrebãri la care nu îmi pot rãspunde nicicum. Cred cã prietenii existã pe lume ca sã putem trãi. Dacã nu-i avem, trebuie sã-i inventãm. Vã amintiti de cel ce naufragiat fiind, si-a desenat mingea si vorbea cu ea. Cu sigurantã, tovãrãsia asta l-a tinut în viatã o vreme. Ca sã fiu sincerã, ar trebui sã spun cã astãzi sunt si eu mai singurã ca oricând. Mi-am cultivat o vreme singurãtatea cu râvnã si o îngrijesc în continuare. Am avut nevoie de ea ca sã supravietuiesc. Eu, cea care întreaga viatã am tras la toate sãniile cu clopotei de vacantã prinsi la cingãtorile cailor ce duc pe cãrãri nuntite de zãpezi pure veselia adevãratei prietenii, cea în care prietenii nu îti mor si nu îti pleacã niciodatã din inimã, sunt pe gânduri. Dar astãzi, de ziua prieteniei, trebuie sã mã opresc din fuga în care mã aflu. Dacã as cãuta în mine, as gãsi prietenii cei multi pe care Dumnezeu mi i-a trimis întotdeauna, ca sã îmi facã depãrtãrile apropieri si noptile zile. Sunt multi. Sunteti multi. Stiu cã ati fãcut efort ca sã mã împingeti înainte, cu muntii ce-i aveam pe umeri prin ani si clipe. Nici n-am avut puterea sã vã multumesc. Dar trebuie sã stiti cã numele si chipul vostru sunt în mine. Trãiesc cu acele clipe pe care mi le-ati dãruit. Cum sã sun la o mie de oameni, cum sã vã sãrut mâna la toti, când eu nu mi-am sunat copilul din luna mai. Am o problemã cu comunicarea. De aceea fac publicã azi, de ziua prieteniei, problema asta. Nu din nesimtire nu bat deloc la usa voastrã, nici de sãrbãtori. Las cuvântul acesta nedrãgut, aici pe paginã, ca sã îmi scuture toate petalele de cenusiu din suflet si sã mi le aducã pe cele roz înapoi. Totdeauna rozul m-a încremenit în frumusete si asa am vãzut doar frumos în jur. Acest trecut pe care îl folosesc, mã face sã îmi fie rusine de prezentul din care nu mai faceti parte, voi, prietenii mei. Zeci, sute de chipuri îmi apar înaintea ochilor, acum, când scriu. Nu v-am uitat pe niciunul si nu v-am neglijat din amintire. Desi am sortul de la rochie murdar din cauzã cã l-am târât, în loc sã îl port cu grijã, sterg cu migalã dârele de sânge pe care le las în spatele meu. De mâine, voi deschide usa pentru prietenie. Nu o sã mã mai plâng de durere. Durerea e o amintire. Ca sã înving, vom deschide usa aceea albã pe care scrie „coltul cu prieteni”, ce asteaptã cuminte în mine, ca sã se întoarcã la viatã. Mã ajutati si voi? Am nevoie! Dar pe usã va scrie de data asta: Întine mâna, prietene!
(Mihaela MANU)
