Omul care l-a vãzut pe maresalul Antonescu
DOLIU… O valoare a Vasluiului s-a stins din viatã, asearã, în jurul orei 17:00. Este vorba despre Titi Filip, fostul director al Centralei pentru Valorificarea Ambalajelor Vaslui si omul care a antrenat echipa de fotbal a Murgeniului, în perioada 1958-1960, a activat ani de zile în arbitraj si în alte posturi de conducere din cadrul Asociatiei Judetene de Fotbal Vaslui. Este, de asemenea, si omul care a reusit sã-l vadã pe maresalul Antonescu în viatã. Titi Filip rãmâne pentru toti cei care l-au cunoscut o adevãratã istorie vie. Bunul sãu prieten, Daniel Grosu, a pus pe hârtie povestea acestuia.
Pânã la cei 86 de ani ai sãi, Costicã Filip, nea Titi, cum îi spun cunoscutii, a fost un om fascinant, pitoresc si grav în egalã mãsurã. Amintirile au forfotit mereu în el. Când era copil, s-a aflat la câtiva metri de maresalul Ion Antonescu si poate chiar acest fapt l-a determinat sã urmeze cursurile unei scoli militare, iar apoi sã lucreze în comert… În acea perioadã, fiind secretar al organizatiei de partid, i-a dat o mânã de ajutor lui Adrian Porumboiu. L-a sprijinit sã devinã membru de partid, conditia primordialã, pe atunci, pentru ca acesta sã poatã merge si în afara tãrii, sã arbitreze partide internationale. Zilele au alunecat unele peste altele, iar duminicã, 20 septembrie 2015, lui nea Titi i s-a fãcut dintr-odatã prea dor de cea care i-a fost sotie, doamna Lenuta. A hotãrât s-o urmeze si în moarte.
Maresalul Antonescu, atât de firav pentru un om atât de puternic!
În 1941, Titi Filip avea 12 ani. Ca în fiecare zi, mama lui îl trimisese sã-i ducã de mâncare tatãlui sãu, sef al gãrii din Husi. Era o zi oarecum mocirloasã, de istorie ascunsã, în care, totusi, soarele cutezase sã-si trimitã câteva raze. În timp ce se întorcea spre casã, copilul de 12 ani a vãzut cã, la unitatea militarã din Husi, aflatã în imediata apropiere a spitalului, se aflau douã tanchete. „Eu coboram pe trotuarul din dreapta, iar atunci l-am vãzut… A coborât din a doua tanchetã… Avea o caschetã cu un cozoroc mare… Era de staturã medie, slãbut… Pânã atunci, eu mi-l închipuisem un om deosebit de puternic… A coborât acolo si a mers la spital, pentru a-i vizita pe soldatii sãi rãniti… Simtea nevoia sã le fie alãturi si sã-i aline… Maresalul Ion Antonescu a fost un mare patriot!”, rememora Titi Filip. Atunci, pentru o clipã, abia coborât din tanchetã, maresalul Antonescu a schitat un gest prin care parcã voia sã le transmitã celor prezenti cã trebuie sã meargã înainte si cã oricum istoria îsi va urma cursul. La cei 12 ani ai sãi, lui Titi Filip i s-a pãrut cã, în momentul acela, maresalul a privit cãtre el, iar atunci, si-a jurat sã-si iubeascã patria mai mult decât o fãcuse vreodatã pânã atunci.
Trecut în rezervã la dorinta lui
În perioada 1948 – 1949 a urmat cursurile Scolii militare de artilerie Sibiu. „Îmi aduc aminte si acum viscolul din 1954, eram la comisariatul militar Plenita, regiunea Craiova”. Doi ani mai târziu, a renuntat la cariera militarã. Un coleg de-al sãu, care-i era si bun prieten, Nicolae Nicolescu, trecuse fraudulos granita la iugoslavi. Cum se stia cã Titi Filip îi era prieten, n-au întârziat sã aparã persecutiile. „A fost momentul în care am iesit la raport, în fata ministrului Leontin Sãlãjan, si asa am trecut în rezervã”, îsi amintea nea Titi.
Cei „trei R” chiar însemnau ceva pe-atunci!
Cei „trei R”: refolosire, revalorificare, reconditionare, chiar aveau importanta lor, pe vremuri. Dupã trecerea în rezervã, Titi Filip a devenit director al Centralei pentru Valorificarea Ambalajelor Vaslui. Dupã ani si ani, apropo de acest lucru, i s-a spus povestioara cu cei doi prieteni cãrora le mergea rãu împreunã si care, la un moment dat, la o rãspântie de drumuri, s-au despãrtit, hotãrând sã se regãseascã peste cinci ani. Dupã respectiva perioadã, unul din ei a ajuns la întâlnire, sãrac lipit, iar celãlalt, cu o masinã prezentabilã. „M-am angajat la o firmã, am un salariu bun, îmi merge bine… Dar tu?”. „Am bãut!…”. Mai trec cinci ani, iar se întâlnesc. Cel sãrac, si mai sãrac. Ãlãlaltul, cu o masinã si mai frumoasã si chiar cu o femeie alãturi… „Mãi, eu m-am însurat cu fata patronului, îmi merge foarte bine… Dar tu?”. „Am bãut…”. Mai trec cinci ani. Cel bogat de pânã acum ajunge iarãsi la întâlnire, însotit de sotie si de un copil… Din partea cealaltã, un alai întreg, un autoturism escortat de zeci de motociclisti vigilenti… La privirile întrebãtoare ale prietenului sãu, cel care pânã atunci fusese sãrac lipit a rãspuns, senin: „Ei, am bãut eu cât am bãut, da’ si când am vândut sticlele!”. La auzul bancului spus, nea Titi surâde: „Ar fi trebuit ca pe ãla sã-l trimteti la mine, ca sã-mi depãsesc planul!”.
Fotbalul, eterna iubire
Timp de doi ani, între octombrie 1958 si decembrie 1960 (când s-a desfiintat raionul Murgeni), Titi Filip a fost antrenorul echipei Flacãra Murgeni. A activat, ani de zile, si în arbitraj, dar si în posturi de conducere din cadrul Asociatiei Judetene de Fotbal Vaslui. Dupã ce, de câtiva ani, a rãmas tot mai singur, mai ales de când sotia sa a trecut în nefiintã, nea Titi îsi amãgea timpul si singurãtatea cu partidele de fotbal pe care le viziona la televizor sau chiar cu cele la care participa efectiv, ale juniorilor de la Liceul cu Program Sportiv Vaslui.
L-a fãcut pe Adrian Porumboiu membru de partid
Fostul finantator al lui FC Vaslui, Adrian Porumboiu, a ajuns la Vaslui în 1974, ca fotbalist, si era angajat pe atunci la terasa „Parcul Trandafirilor”. În 1977, a devenit arbitru divizionar si a debutat la un meci disputat între Victoria Muntenii de Jos si Rapid Vaslui, la care a fost tusier, în vreme ce Nicolae Meleghi arbitra la centru. „În 1978, Adrian avea nevoie, pentru a putea pleca sã arbitreze meciuri internationale, sã fie musai membru de partid. Eu eram secretarul comitetului de partid pentru unitãti comerciale, aveam în subordine vreo sapte organizatii, si am fãcut tot posibilul sã-l ajut si atunci, tin eu minte, s-a rezolvat cât se poate de rapid, desi de obicei intrarea în partid necesita timp destul… Dar cred cã a meritat efortul, pentru cã Porumboiu a fãcut lucruri foarte bune ca arbitru, asa cum sunt sigur cã le va face si ca finantator al unei echipe de fotbal care deja începe sã-si adune rãbojul de performante…”, a mai spus Titi Filip.
Prietenul copiilor
Poate chiar în dorul bãiatului sãu, Marius, pe care nu l-a mai vãzut de aproape jumãtate de secol, nea Titi a fost mereu generos cu plozii, si de unde avea, de unde nu avea, le-a dat mereu câte-un leu-doi, pentru bomboane. Foarte sensibil, plângea usor, aproape din nimica toatã, cã uneori îti ziceai cã el însusi s-a transformat într-o fabricã de lacrimi. Dar a iubit copiii, i-a iubit cu sinceritate si dezinvolturã. I-a iubit ca pe ceva pe care ti l-ai dorit si nu l-ai avut. Cât se poate de sugestiv în aceastã privintã a fost un vecin de-al sãu, care a afirmat: „În urmã cu câtiva ani, eram cu fetita mea, iar când ne-am întâlnit cu nea Titi, mi-a dat bani ca sã-i cumpãr o înghetatã. Eu i-am luat, una din aceea, pe bãt, iar ea a scãpat înghetata si a rãmas doar cu betisorul acela în mânã… Normal cã primul meu imbold a fost s-o critic, sã-i reprosez cã nu a fost atentã… La care nea Titi mi-a spus sã-mi las copilul în pace si a scos bani ca sã-i mai cumpãr o înghetatã…”.
Un împãtimit al presei
Putini stiu cã Titi Filip a fost un cititor asiduu de presã, el cheltuindu-si aproape un sfert din pensie pe abonamentele la ziare. Sâmbãta si duminica, adica în zilele când postasul nu-i cãlca pragul, sã-i aducã ziarele, parcã era fiert. Pufnea, se îmbrãca si mergea la chioscul lui favorit de ziare, din Piata Traian, la nea Huiban, sã-si cumpere ziarul de sport. Se întorcea glorios acasã, de parcã ar fi avut în brate marele trofeu, si nimic nu era mai frumoasã decât multumirea pe care o avea atunci când citea stiri despre ce mai e proaspãt în fotbalul românesc si nu numai. Si-a adunat colectii întregi de cãrti scoase la vânzare împreunã cu diverse publicatii si, paradoxal pentru un om de vârsta lui, le-a adunat sârguincios, de parcã pe toate ar fi vrut sã înceapã a le citi mâine, ca sã le termine poimâine.
Nea Titi a fost un amestec bizar de trecut si viitor. Cel mai rãu îl durea prezentul, care nu mai contenea cu atâta singurãtate. Si, uneori, surâzând, îsi aducea aminte de clipa când, la 12 ani, se întorcea spre casã, dupã ce-i dusese de mâncare tatãlui sãu, la gara din Husi. Atunci vãzuse, lângã spital, douã tanchete, din care coborâse un om atât de firav si puternic deopotrivã, cu o caschetã cu un cozoroc lung. Era maresalul Ion Antonescu, cel care simtise nevoia de a le fi alãturi soldatilor sãi rãniti…