Sunt zile frumoase pe care nu le astepti neaparat, dar pentru cã ele vin spre tine cu elegantã, taci si le primesti, si te bucuri de ceea ce îti aduc. Ba, în ziua în care vin, te trezesti ca un copil cã spui dis de dimineatã: astãzi e ziua mea. Îti spui tie mai întâi, ca sã ai timp sã te pregãtesti de bucuria pe care o astepti sã vinã, apoi te apuci sã mai spui si altora, pentru cã asa se întâmplã de când lumea, sãrbãtorile existã ca sã fie sãrbãtorite în toate felurile posibile. Chiar dacã îti spui sincer cã nu ai nevoie de nimic, cã nu vrei ca cineva sã regizeze un gest de bãgare în seamã, atunci când gestul vine, chiar te bucuri. La mine se întâmplã sã vinã asa, ceva misterios, spectaculos, de ziua mea. Nu mai stiu ce si cum exact, însã anul trecut am fost anuntatã cã întâlnirea cu colegii de liceu va fi pe 25 iunie si, recunosc, mi-am spus în gând: Dumnezeu e iar bun cu mine, îmi face din o bucurie. Si asa a fost. Ne-am întâlnit colegii de liceu si m-am simtit exact ca si cum as mai fi fost de optsprezece ani si…la liceu. Nu stiu cum mi-au luat flori, cadou, am dansat cu prima iubire, am mers pe strãzi noaptea exact ca în liceu, si ne-am despãrtit tot asa. Si a mai trecut un an. M-am trezit dimineatã serioasã si tristã si gândurile îmi spuneau rezolvãri la nerezolvãri. De asearã au fost semne bune. Un înger, Dorina, m-a anuntat cã existã o masina spre Tanacu care pleacã la ora opt. Doream sã ajung devreme la întâlnirea cu Preasfinsitul si cu …lumea de la Tanacu. Iatã, Cineva mi-a aranjat plecarea.
Tot asearã, mi-am gãsit dintr-o datã pãlãria pe care o credeam pierdutã de douã sãptãmâni si care îmi lipsea, pentru cã e parcã crescutã din capul meu, atât de bine ne simtim amândouã. O mare bucurie, pentru cã n-am mai gãsit alta la fel de micã si de drãgutã. Deci, douã bucurii deja. A treia, s-a întâmplat la poarta mãnãstirii. Folosesc de doi ani Facebook si postez uneori câte un gând. În ultimul timp, am avut poveste, iar asearã am tot amânat sã se întâmple asta. Aveam în cap un cântec, „Nostalgie”, al Angelei Similea, pe care voiam sã mã joc, alipind o fotografie. Nu a fost sã fie. Cãutându-l, am ascultat toate cântecele ei, pe care le iubesc. Am adormit cu ele. Când am ajuns la Tanacu, mi s-a spus cã Preasfintitul Ignatie nu era venit. Am iesit în drum, în fata portilor mari ale mãnãstirii si, pentru cã erau multi preoti pe platoul de la intrare, dincolo de gard, m-am îndepãrtat câtiva metri, ca sã am intimitate. Urma sã spun câteva vorbe. Am apucat sã rostesc doar o frazã, când din depãrtare, dinspre Vaslui, a ajuns repede spre mine o masinã. Am deslusit chipul Preasfintitului, pe scaunul din fatã. Am reactionat fãrã sã calculez nimic. M-am dus direct la portiera masinii, pentru cã era chiar lângã mine. Si-am spus, nu stiu ce am spus. Ba stiu, cã am ascultat înregistrarea. Am spus cã m-am întors la ziar si-am cerut binecuvâtare sã scriu. Binecuvântarea a venit. Preasfintitul Ignatie a întins mâna si medalionul mare, cu chipul Maicii Domnului spre mine. Am îngenuncheat, în drum, în colb. Am uitat cã filmez si cã se aude ce spun, am trãit momentul ca pe cel mai frumos dar pe care puteam sã îl primesc de ziua mea. M-am ridicat repede si-am revenit la lumea în care am trãit azi. Din clipa aceea, sunt fericitã. Chiar atunci, lângã gardul mãnãstirii, dinspre bucãtãrie, un scaun alb, elegant, cu spãtar, parcã mã astepta pe mine. Odatã cu el, au intrat în viata mea douã fete de cinsprezece ani, Clara si Teodora. Minunat a fost faptul cã mi-au spus cã mã cunosc de la fundatie, au amintit oameni buni azi, de ziua mea, de cel mai drag vis real pe care l-am avut. Fetele astea s-au nãscut aproape atunci când am tãiat noi panglica de inaugurare si au crescut cu noi acolo, în fata fundatiei. Drumul lor trecea zilnic pe la noi… Ele sunt martore cã visul si realitatea mea si a lui Ion Chiriac au fost vii. Sunt vii. Si mi-au amintit, asa deodatã, de toate ce erau acolo. Fetele au spus cã au intrat, cã ele au cântat, cã ele…stiu. Am privit dealurile de la Tanacu, lanurile de Floarea- Soarelui. E încã ziua mea. Am primit binecuvântare sã scriu. Multumesc, Preasfintite, pentru ea. Scriu…Ion ar fi cântat acum: Mãnânc si plâng, mãnânc. Eu trãiesc si scriu. Trebuie sã schimb cântecul lui Ion. Vreau sã trãiesc. Mi-e dor sã trãiesc! (Mihaela MANU)
