HRISTOS S-A ÎNÃLTAT…Sãrbãtoarea ortodoxã Înãltarea Domnului este prãznuitã la 40 de zile dupã Înviere, în Joia din sãptãmâna a VI-a, dupã Pasti. Anul acesta o sãrbãtorim pe 10 iunie. Este cunoscutã în popor si sub denumirea de Ispas sau popular, Pastele Cailor. Prin hotãrârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1999 si 2001, sãrbãtoarea Înãltãrii Domnului a fost consacratã ca Zi a Eroilor si sãrbãtoare nationalã bisericeascã. În aceastã zi, în toate bisericile din tarã si strãinãtate se face pomenirea tuturor eroilor români cãzuti de-a lungul veacurilor pe toate câmpurile de lupta pentru credintã, libertate, dreptate si pentru apãrarea tãrii si întregirea neamului.
În aceastã zi, crestinii se salutã cu „Hristos S-a înãltat!” si „Adevãrat S-a înãltat!”. IPS Bartolomeu Anania afirmã cã noi folosim acest salut fie din nestiintã, fie din exces de evlavie, deoarece el nu este atestat de Bisericã si mãrturiseste cã noi sãrbãtorim Pastile cu asertiunea „Hristos a înviat!”, la care ni se rãspunde cu confirmarea „Adevãrat, a înviat!”, pentru cã Învierea nu a avut martori, ea a fost receptatã cu îndoieli si necredintã. În vreme ce Înãltarea Domnului a avut martori, ea a fost o despãrtire izvoritoare de lumina, deoarece ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare”. Din acest motiv, în cãrtile bisericesti de slujbã nu existã o salutare similarã cu aceea de la Sfintele Pasti.
PS Ignatie, Episcopul Husilor, despre Înãltarea Domnului
„Evenimentul pe care îl prãznuim în aceastã zi ne transmite un mesaj absolut esential pentru viata noastrã duhovniceascã. Sãrbãtorim Înãltarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer. În relatarea acestui eveniment existã un amãnunt care ar trebui sã ridice niste semne de întrebare pentru modul în care suntem noi obisnuiti sã-l percepem. Ni se spune cã Hristos era împreunã cu ucenicii pe Muntele Mãslinilor si, în timp ce le vorbea si îi pregãtea sã îsi asume misiunea de Apostoli, de martori pânã la marginile pãmântului ai Celui care a fost rãstignit si a înviat, El i-a binecuvântat si S-a înãltat la ceruri. Ni se spune, în Evanghelie, cã ucenicii, dupã aceastã înãltare întru slavã, s-au întors în Ierusalim cu multã bucurie în suflet.„, spunea anul trecut de Înãltare, PS Ignatie.
Când Dumnezeu-Omul se înaltã, El coboarã în adâncul inimii noastre.
„Devine atât de palpabil si de sesizabil, încât nu putem decât sã ne bucurãm. Este ceva aidoma cu momentele de despãrtire. Iubim pe cineva si pleacã în lumea vesniciei. Stim cã acea plecare este definitivã. Ne vom întâlni cu el când si noi vom pleca din lumea aceasta. Paradoxal, cu cât acea disparitie fizicã a omului pe care îl iubim este mai definitivã, cu atât simtim cã acela este mai viu, mai prezent, prin tot ceea ce el a lãsat în urma sa. Devine mai prezent nu atât prin cele materiale – desi ne aducem aminte cu drag de lucurile pe care el le-a lãsat – cât prin cele spirituale, prin modul cum se comporta, prin bunãtatea lui. În sufletul nostru, acestea capãtã o valoare inestimabilã. Aceasta au trãit Apostolii – bineînteles, la o scarã mult mai mare – când L-au vãzut pe Domnul înãltîndu-Se la ceruri. De aceea s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Învãtãm din aceastã atitudine a Apostolilor cã orice plecare a lui Dumnezeu înseamnã, de fapt, o venire a Lui în sufletul nostru.”, a mai spus PS Ignatie.
Obiceiuri si traditii de Înãltarea Domnului
Se poartã frunze de nuc la brâu cã Hristos când s-a înãltat; se crede cã cine moare de la Pasti pânã la Ispas ajunge în Rai; de Ispas se bat vitele cu leustean, ca sã se îngrase si sã fie ferite de boli; se taie pãr din vârful cozilor de la vite si se îngroapã într-un furnicar, spunându-se: „sã ne dea Dumnezeu atîtia miei si vitei câte furnici în furnicar!”; în ziua de Ispas nu se dã foc si sare din casã; ce se seamãnã dupã Ispas, nu rodeste; în ziua de Înãltarea Domnului, femeile care au morti în familie, împart azime calde, ceapã verde si rachiu pentru sufletele acestora, crezându-se cã e ziua în care sufletele lor se înaltã la cer si sã aibã merinde de drum; femeile împart lapte dulce, fiert cu pãsat. În vechime, ziua de Ispas era una a soroacelor, a încheierii diferitelor afaceri. Pentru cã data sãrbãtorii variazã de la an la an cu un numãr mare de zile, sensul a devenit peiorativ: a nu da înapoi ce ai împrumutat, a amâna pânã la Pastele Cailor, pânã la Sfântul Asteaptã (a nu te tine de promisiune).
