POVESTIRE…Suntem la început de drum. Ce bucurie. Pornim înainte cu binecuvântarea Maicii Domnului sã depãnãm povestea aceasta incredibilã, pentru cã despre Ea este. Iatã de unde am pornit ieri: „Dupã ce s-au culcat ceilați copii ai mei, în cealaltã camerã, mi-am luat psaltirea și am început sã citesc. Am tot citit, pânã s-a fãcut fix ora 12.00. Citisem multe catisme și, deodatã, m-am uitat la ceas. Era 12.00 noaptea. Am continuat sã citesc, dar la un moment dat, a început un zgomot puternic, de se cutremura camera. Abajurul de la lustrã se bãlãngãnea într-o parte și în alta. Ochii mi-au cãzut pe icoanã. S-a spart geamul din icoana Maicii Domnului. Icoana nu se mișca, decât mâna Maicii Domnului. Am vãzut cum mâna a ieșit din icoanã și cum Maica Domnului a îndreptat mâna spre mine. S-a trezit soțul meu care dormea pe celãlalt pat cu Iulian, fiul nostru. S-a „hâțânat„ și canapeaua. S-au trezit amândoi. Ce s-a întâmplat, a fost cutremur, au întrebat și s-au culcat amândoi înapoi. M-am gândit cã e o minune, nu știam ce sã fac, ce sã cred cu adevãrat. Cred cã Maica Domnului a vrut sã îmi spunã ceva, dar dacã s-a trezit Ion, nu s-a mai putut”, povesteste Valerica Chelaru. Eu am nevoie de curaj si de iubirea voastrã, care dacã va fi, eu voi putea sã merg înainte. As vrea sã îi rog pe cei cãrora le vin în cap si în inimã rãutãti, sã lupte cu ele. Asa ne inspirã vrãjmasul neamului omenesc, mereu la rele. Dar imediat trebuie sã alungãm tot ceea ce nu este bun din minte. Atunci când avem o nelãmurire despre ceva, când ne îndoim de cineva sau ceva, e bine sã luãm paraclisul Maicii Domnului în mânã, sã îl citim si apoi, la final, cu o iconitã a Ei lângã noi, sã o întrebãm chiar pe Maica Domnului ce sfat ne dã. Rãspunsul vine. În minte, în multe feluri. Sfatul acesta l-am primit si eu de la o sfântã cu care pasii mi s-au intersectat în viata asta. Sunt datoare sã-i apãr memoria si, dacã si Dumnezeu considerã cã a venit timpul sã-i facã dreptate, cu sigurantã voi reusi. De aceea vorbeam despre curaj. Astãzi vã voi aduce aproape un preot care de multe ori a binecuvântat Vasluiul cu smeritele lui picioare. El a adus icoana aceasta la Vaslui. Da, rãmãsesem ieri la capitolul: Cum a ajuns icoana la Vaslui.
Mihaela Manu
Înainte de anul 2000 si dupã, venea la Vaslui Pãrintele Arsenie Dumitrache, cãlugãr si preot al lui Dumnezeu pe pãmânt. În vremea aceea, dânsul se ocupa de constructia Mãnãstirii Scãricica, de la Piatra Neamt. L-am întâlnit în casa crestinilor din Vaslui. Ne binecuvânta casa si vietile. Spunea cuvinte tare putine si lãcrima mult. Stia cum te cheamã pe tine si pe ai tãi de acasã. Nu spun asta ca sã fac spectacol pe foaie. Imaginati-vã un preot tare bãtrân si tare blând, care se uitã la tine si tu simteai cã vede dincolo de tine. Numai ce auzeai cã spune la o femeie rãspunsul la problema pe care ea se pregãtea sã i-o spunã. Si-i spunea pe nume fãrã sã o cunoascã. Aducea icoane de la Kiev, pe care noi, cei din Vaslui sau din alte orase le cumpãram. Asa s-a construit o parte din Mãnãstirea de la Scãricica, ctitoria sa de suflet. Asa a ajuns la Vaslui si icoana pe care o are Valerica Chelaru, în apartamentul sãu din Vaslui. Astãzi pãrintele Arsenie Dumitrache este în lumea de sus, iar mormântul sãu se aflã la Mãnãstirea „Cocosul”. Acum, Valerica Chelaru trãieste de saisprezece ani la Corni – Albesti. Dar pe vremea când pãrintele Arsenie binecuvânta cu o smerenie absolutã Vasluiul si pe noi, Valerica Chelaru era una din credincioasele foarte devotate Pãrintelui Arsenie Dumitrache. Peste treizeci de icoane din acestea mari a împãrtit ea în casele vasluienilor: „Ieseam de acasã pe stradã, cu câte o icoanã. Unii oameni se opreau, se închinau la sfântul din ea si nu mai puteau renunta la icoanã. Altii se rugau doar si primeau ajutor. Se schimbau deodatã. Numai ce vedeam cã prindeau asa un curaj si o mângãiere. Mergeam cu icoanele de la pãrintele Arsenie pe strãzi. Mare binecuvântare. I-am dat si primarului de atunci al Vasluiului, Victor Cristea, o icoanã cu Domnul Iisus Hristos. Sper sã îi fi binecuvântat casa si viata”. La un moment dat, când a considerat cã are si ea bani pentru o astfel de icoanã, Valerica i-a spus pãrintelui, ca la urmãtorul drum pe care îl va face la Vaslui, sã îi aducã si ei o icoanã cu Maica Domnului. A trecut o vreme pânã ca pãrintele Arsenie sã revinã la Vaslui. „Pãrintele Arsenie Dumitrache era un preot cu mare har. Când a plecat din Piatra Neamt cu masina plinã cu icoane, între care se afla si icoana mea, i-a spus soferitei lui, arãtând icoana: Icoana asta este a lui Ion si a Valericãi Chelaru! Elena nu a prea respectat ce i-a spus pãrintele. A luat de mai multe ori în brate icoana, în orasele prin care au trecut de la Piatra Neamt pânã la Vaslui, vrând sã o dea. Însã nimeni nu a vrut sã o ia, pentru cã el o pecetluise sã fie a mea. Si a mea a rãmas. A fost singura icoanã care a ajuns la Vaslui atunci. Toate au fost date, încã de pe drum. M-a sunat Elena, am coborât la scarã. Era într-o dupã amiazã frumoasã de varã. Era tare frumos, pãrintele m-a chemat la el. A luat icoana în brate si mi-a dat-o mie. „Aceastã icoanã este pentru casa ta, Valerica!”. Am dus icoana în casã, la loc curat si nu am pus-o pe perete, pânã nu am vãruit. Nu puteai sã nu te rogi la Ea. Îti dãdea curaj si putere. Toate icoanele îmi sunt dragi, dar aceasta este unicat pentru mine!”, declarã Valerica Chelaru. În noaptea când Maica Domnului si-a scos mâna afarã din icoanã, Valerica se afla în dormitor cu sotul si bãietelul ei, care avea pe atunci sase ani. Ce s-a întâmplat, se stie. De ce, stie Maica Domnului. Vom relua poate, povestea trãitã de Valerica în acea noapte. Cum va rândui Sfânta Fecioarã Maria, cea cu coroanã de Împãrãteasã si cu sceptru în mânã, din casa familiei Chelaru.
„Si câte icoane gãseam pe jos, toate le luam, le curãtam, le pupam”
Valerica Chelaru are astãzi 71 de ani. S-a nãscut în satul Brãdicesti, comuna Dolhesti, judetul Iasi. Au fost sapte copii acasã, dar al saptele a plecat la cer. Au rãmas în viatã trei fete si trei bãieti. Cel mai important lucru din copilãria lor s-ar rezuma la faptul cã au fost nepotii bunicei Eleonora, care a trãit 98 de ani si pentru care nu exista vreo duminicã în care sã nu ducã milostenie la bisericã gogosele sau plãcintele. Acesta era cel mai important lucru pentru ea. Bunica avea un cufãr plin cu cãrti sfinte, din care „le arãta” si le citea nepotilor. O întreb dacã dragostea pentru Maica Domnului de la ea o are. „Nu stiam prea multe de Maica Domnului. Ea se ruga la Domnul Iisus foarte mult. Pe când aveam treizeci si ceva de ani si toti cei patru copii pe care îi am în viatã, dar ei trebuiau sã fie sapte, am ajuns la un pãrinte cu mare har. L-am întrebat dacã bunica Eleonora este la loc bun. O sã-ti arãt în vis, mi-a spus el. Si mi-a arãtat. Am vãzut unde-i. Fugeam spre dânsa si, când am ajuns la ea, avea o scarã albã, rezematã de un stâlp foarte puternic. Avea un scaun la spatele ei si mi-a spus: „Valerica, sã nu cazi!” Nu cad, bunicã, i-am rãspuns”, povesteste Valerica Chelaru. Povesteste cã pentru ea, mersul la bisericã era cea mai mare bucurie: „Mama ne lãsa sã mergem la bisericã, duminica. Si cu bani, si fãrã bani, dar ea nu prea venea cu noi decât rar, cã tata era o fire mai durã. Intram acolo si mã jucam pe afarã cu copiii, apoi, când am crescut s-au schimbat lucrurile. Însã, mai mare bucurie decât aceea de a merge la bisericã, nu am avut. Si câte icoane gãseam pe jos, toate le luam, le curãtam, le pupam. Dintotdeauna am fãcut asta. Le-am pãstrat, o parte le-am dat!”, mãrturiseste ea.
„Acolo, la Brãdiceni, era parcã mãnãstire, cât a fost pãrintele Mina”
Pe atunci, era preot la Brãdiceni, pãrintele Mina Dobzeu: „Eu aveam vreo zece ani si tin minte ce bucurie mare aveam când venea pãrintele Mina la noi, de sãrbãtori. Ieseam înaintea lui, asa murdari cum eram. Mama ne dãdea în spatele casei, sau ne închidea înãuntru, dar eu ieseam pe geam, ca sã-l vãd. Era tânãr pãrintele Mina, pe când eram eu copil. Când a plecat la Husi, plângeau toti oamenii. Si, dupã ce a plecat el, nu mai venea lumea de pe lume la noi la bisericã. Acolo, la Brãdiceni, era parcã mãnãstire, cât a fost pãrintele Mina. Veneau oameni din multe sate si se vindecau, de la Miclesti, Serbesti, Ciortesti”, spune ea. Nimic spectaculos în copilãria, adolescenta si tineretea Valericãi Chelaru. Au venit copiii, greutãtile. Mãrturiseste cã pãrintele vasluian Ioan Rotaru i-a fost duhovnic: ” Dânsul m-a spovedit prima datã cu toate pãcatele, asa tânãrã, mãritatã, cu copiii, cum eram. Mi-a spus pãcatele, fãrã sã i le spun eu. Mã bucuram când auzeam ce îmi spune. Doamne, pãrinte, repetam…”. A mai trecut timp pânã ca ea sã înceapã sã meargã la bisericã. Dar într-o zi s-a întâmplat minunea. Valerica a mers la bisericã si s-a apucat si de rugãciuni. „Fã paraclisul Maicii Domnului”, mi se spunea, dar nu îl fãceam decât rãrut, cã nu aveam timp. Mã duceam la serviciu, aveam patru copii, mã luam cu treaba. Însã, când am vãzut cã toti credinciosii fac rugãciuni si citesc în psaltire, m-am apucat si eu”, povesteste ea.
„Maica Domnului îl va ruga pe Domnul Hristos, Fiul Ei, sã ne ajute si sã ne apere, ca sã putem trece anul 2024″
Valerica Chelaru a lucrat la Fabrica de Confectii, din 1967, timp de zece ani. Era atât de iute în tot ceea de fãcea, încât reusea sã facã de douã ori planul ce îl avea pentru o zi. Lucra la sala de croit. Aducea materialul pentru cãmãsile ce se lucrau, le croia si le dãdea la fete. Apoi a lucrat la Fabrica de Mobilã si la Abatorul din Vaslui. Repede a trecut timpul, repede au trecut anii. Copiii au crescut si tot ceea ce a realizat ea în viatã, din clipa în care l-a gãsit pe Dumnezeu, a fãcut numai cu rugãciunea: reusitele copiilor si …mersul înainte, au fost posibile doar asa: „Pentru mine, Maica Domnului este cea mai mare minune de pe fata pãmântului. Nu am nimic mai drag decât pe Ea. Sã o rugãm cu lacrimi sã ne ajute, sã ne apere, sã se roage pentru noi, sã fim buni, întelegãtori, sã fim spovediti si împãrtãsiti si sã lãsãm toate pãcatele deoparte. Pentru toate câte vin pe pãmânt, dacã ne vom ruga, Maica Domnului îl va ruga pe Domnul Hristos, Fiul Ei, sã ne ajute si sã ne apere, ca sã putem trece anul 2024. Nu luati în derâdere ce spun. Rugati-vã necontenit, în gând, la serviciu, pe stradã, oriunde ati fi. Strigati la Dumnezeu, cu o rugãciune cât de micã în cap, cã atunci se va uita la noi…”, ne îndeamnã Valerica Chelaru. E gol locul între mine si cuvinte acum. Rãmâne sã îl umplem împreunã cu gânduri bune si credintã cã doar iubirea sincerã ce o vom readuce pe pãmânt prin dorinta noastrã sincerã, ne va salva. Sã ne întâlnim cu gânduri bune unii pentru altii. Si cu rugãciune. Doar rugãciunea si faptele noastre bune mai pot salva pãmântul si pe noi. Nimic fãrã Dumnezeu. Si fãrã Maica Domnului, ar spune Valerica Chelaru. Cât adevãr… Nimic fãrã Dânsa!
Asa este!
Nimic si nicaieri fara rugaciune!
Doamne ajuta!