Emil Racoviță, primul român care a ajuns în Antarctica. 127 de ani de la plecarea în expediția Belgica

POVESTE… Astăzi se împlinesc 127 ani de la prima expediție pe timp de iarnă în Antarctica. Este vorba despre expediția Belgica, cea în cadrul căreia savantul Emil Racoviță a descoperit singura insectă care trăiește în regiunea polară și prima floare din ținutul de gheață. Pe 16 august 1897, mai mulți ofițeri, specialiști și marinari se îmbarcau într-o expediție științifică care va rămâne în istorie. Emil Racoviță avea 29 de ani, tocmai își susținuse teza de doctorat la Facultatea de Științe din cadrul Universității Sorbona și era deja cunoscut ca un bun naturalist pentru că lucra de câțiva ani în laboratoarele Arago ale stațiunii de biologie marină de la Banyuls-sur-Mer și descoperise 11 specii de anelide (n.r. viermi cu corpul cilindric). Plecarea în expediție a avut loc din portul Anvers din Belgia, iar alături de Racoviță s-au aflat și părinții lui, Gheorghieș și Eufrosina Racoviță. Momentul despărțirii a fost unul emoționant, un reporter al ziarului “La Metropole” descriind astfel scena: “Dl. Racoviță s-a întreținut până în ultimul moment pe ponton… cu două persoane cu aspect de străini, un om cu părul cărunt și o doamnă în vârstă – părinții săi, ni se spune. În momentul în care Emeraude își desprinde parîmele, mama plânge, tatăl face eforturi pentru a rămâne impasibil, dar sprâncenele încruntate, ochii negri plini de lacrimi dezmint această atitudine. Dl. Racoviță ridică pentru ultima oară cascheta, cu un zâmbet curajos și bun”. Expediția nu a fost lipsită de probleme: Belgica s-a blocat într-o barieră de iceberguri și nu a mai putut să înainteze. Timp de cinsprezece luni, părinții lui Emil Racoviță nu au mai primit nicio veste și au trăit un adevărat coșmar până când au primit o scrisoare de la unul dintre prietenii lui Emil Racoviță. Tulburat de această situație, Gheorghies Racoviță i-a scris comandantului de Gerlache: “să nu-l mai angajați pe fiul nostru unic pentru a continua această călătorie de explorare pe care poate aveți să o faceți… fiindcă, timp de 15 luni, cât ne-au lipsit știrile sale, am fost atât de chinuiți, încât nu vom mai putea rezista dacă aceste lucruri se vor repeta”.

Echipajul aflat la bordul navei Belgica era format din 19 membri, fiecare având câte un rol bine definit: căpitanul Adrien Victor Joseph de Gerlache de Gomery, șeful expediției, secundat de Georges Lecointe, Roald Amundsen – prim ofițer, Melaertes – al doilea ofițer, doi mecanici, opt marinari, Cook – doctorul expediției, însărcinat cu cercetările antropologice și cu fotografia, Arctowski – însărcinat cu oceanografie, geologia și cu direcțiune observațiilor meteorologice, Dobrowolski – asistenul lui Arctowki, Danco – însărcinat cu magnetismul și observațiile pendulare, Racoviță – însărcinat cu botanica și zoologia. Un documentar realizat în 2020 de Institutul Cultural din Bruxelles prezintă întreaga poveste a expediției: “Belgica a avut un destin aparte, deoarece corabia, după ce a pornit de la Usuaia și a luat în piept valurile uriașe din zona Capului Horn, a avut un prim accident dramatic: matelotul norvegian Wiencke a fost măturat de pe punte de un val și s-a înecat imediat în apa înghețată. Corabia a pătruns într-o strâmtoare de 170 km lungime, care a fost denumită după cutezătorul căpitan “de Gerlache”. În această zonă, Belgica a făcut mai multe opriri, 22 de stații în care Emile Danco, ofițer belgian, a făcut măsurători geofizice, în care Arctowski a luat probe geologice, secundul Lecoine a făcut cartografie, iar Emil Racoviță și-a făcut misiunea de biolog, începând să recolteze specii de faună și chiar de floră, firava floră care exista acolo. El a descoperit o specie nouă de plantă, singura plantă cu flori – Airantarctica, după cum a descoperit și o specie de musculiță fără aripi – Belgian Antarctica”, povestește Cristian Lascu, cercetător în cadrul Institutului de Speologie “Emil Racoviță”.

Temerarii expediției Belgica, prizonieri în iarna antarctică

Lucrurile s-au complicat odată cu venirea iernii. “După mai bine de o lună de la plecarea în această temerară expediție, un vânt puternic a început să bată către sud și căpitalul de Gerlache a luat o hotărâre ce poate să pară puțin cam nesăbuită, aceea de a se lăsa purtat de vântul puternic cât mai departe pentru a atinge tărâmuri necunoscute. Echipajul a fost de acord și corabia Belgica a început o cursă ciocnindu-se de iceberguri, înfruntând valuri puternice, până când a fost blocată de o barieră de iceberguri și nu a putut merge mai departe. Gerul a sleit marea, care a format o crustă, o adevărată închisoare în jurul corăbiei Belgica și nu s-a mai putut mișca. În acel moment, practic, a venit iarna antarctică, echipajul și cercetătorii și-au dat seama că sunt captivi pentru o lungă perioadă de timp. Hrana avea, din fericire, mai ales că Racoviță, cu pușca sa, dobora foci și pinguini, îi studia în laboratorul de disecție, iar apoi ajungeau în bucătăria lui Michotte. În momentul în care au început urgiile iernii antarctice, cu vânturi de 150 km/h, cu temperaturi de – 30 grade Ceslius, – 40 grade Ceslius, echipajul a fost pus la grea încercare. Racoviță descrie foarte plastic acele momente: “doar sentimentul datoriei, doar faptul că ne aflam în interseul științei, ne-a ajutat să trecem cu bine”. Oare atât de “bine”? Nu, pentru că Emile Danco, puternicul ofițer belgian, care făcea măsurătorile geofizice, a avut o boală ascunsă a inimii și nu a rezistat îndelungatei perioade de claustrare, frig, viscol și, din păcate, a devenit a doua victimă a acesteie expediții. A fost un moment foarte trist când echipajul a săpat o fereastră în banchiză și trupul lui a fost încredințat adâncului mării. După mai bine de un an, a venit, din nou, vremea bună, ghețurile au început să se topească și cu mari emoții și efoturi, vașnicii membri ai echipajului au reușit să își degajeze corabia din închisoarea de gheață și să pornească spre nord, ajungând, după mai bine de un an, în Puna Arenas. Abia atunci lumea a aflat că Belgica nu a pierit și că, cu două excepții, membrii echipajului sunt sănătoși”, povestește Cristian Lascu, cercetător în cadrul Institutului de Speologie “Emil Racoviță”. În continuare, vă prezentăm câteva fragmente din jurnalul savantului și scrisorile pe care acesta le trimitea în acea perioadă familiei.

Jurnal

Vineri, 14 ianuarie, 1898

Plecăm dimineața la 8, pe o mare destul de agitată, dar vreme frumoasă. Remarcabilă așezare a copacilor pe coastele munților. Formează benzi regulate oblice de lemn uscat, despărțind întinderi de verdeață. Explicația fenomenului este, cred, următoarea: Pădurea este alcătuită aici aproape numai din Fagus betuloides. Acest arobore nu are frunze decât în coroană, foarte mare, ca urmare a creșterii sale în formă de umbrelă. Deci, cu excepția coroanei, care e orizontală, restul arboreului e golaș. Șisturile cristaline de pe insulă sunt dispuse în strate pliate sau redresate. Benzile de pădure nu corespund marginilor stratelor în afloriment, dat fiind că stratul de deasupra se află la un nivel superior celui de dedesubt, iar aceasta permite ochiului să vadă în totalitate rândul de copaci de la marginea aflorimentului, deci să vadă și părțile golașe. Trebuie, de asemenea, remarcat că anumite grupuri de copaci mai înalți decât alții rămân în picioare odată ce mor și apar ca petice de lemn uscat pe întinderea de verdeață. Dar atunci se văd pete neregulate, iar nu linii regulate. De cum ieșim din fiord, apar albatroșii exulans, care ne însoțesc.

Scrisoare către părinți

Madeira, 11 septembrie 1897

Chiar acum ne-am oprit în portul Madeira… Scrisoarea mea cea din urmă era datată din insula Wight (coasta Angliei). De atunci până la 28 august am avut întruna vreme rea, vânt nepriincios, adesea furtuni de puțină durată, cu ploaie și frig. Mai mult decât trebuia pentru a-mi da boala de mare; m-am luptat, ce-i drept, vreo două sau trei zile, după aceea însă am făcut precum camarazii Lecointe și Arctowski, care începuseră înaintea mea. Dar, de când am ajuns în dreptul coastelor Spaniei și până astăzi, schimbare radicală – marea e splendidă, vântul priincios, soarele lucește; toată lira lucrurilor frumoase. Ce desfătare e navigațiunea noastră! Nu vă puteți da seama de senzația de voluptate ce ai când, după masă, te plimbi pe dunetă sau te întinzi într-un fotoliu și privești asfințitul soarelui și răsăritul lumii. Laboratorul meu e gata în ceea ce privește mica instalație. Peste câteva zile voi începe să lucrez și n-are să-mi lipsească materialul de lucru. Ce de animale! Cu toate că nu pot vedea decât suprafața apei, și aceea încă tocmai de la înălțimea dunetei. Duminică și luni rămânem la Madeira; voi face excursii în insulă, care e splendidă când o privești la lumina lunii frumoase ce ne luminează în momentul de față. Nu putem să debarcăm astă-seară pentru că autoritățile nu mai dau voie seara după opt. Mâine însă am să plec devreme, ca să vizitez Funchal, albul oraș care se ridică în amfiteatru dinaintea noastră: case mici, albe, suprapuse și agățate de poalele muntelui. Par vesele și primitoare; se zice că femeile sunt frumoase, să vedem. De la Madeira, mergem drept la Rio de Janeiro fără oprire, la Rio luăm cu noi pe medicul nostru «prea ilustrul Doctor Cook». Vom rămâne acolo opt zile, așa că vom putea face multe excursii.