Elena Cuza, Prima Doamnă a României, model de soție și mamă, dar și de femeie modernă

SIMBOL… Elena Cuza este cu adevărat Prima Doamnă a României Moderne. Pe numele ei de fată, Elena Rosetti-Solescu, rămâne fără îndoială, cea mai reprezentativă personalitate a județului Vaslui. Chiar dacă era o fire introvertită, conservatoare, iar cei din jur nu o considerau o femeie atrăgătoare, a fost iubită de popor pentru acțiunile caritabile întreprinse și s-a bucurat, în timpul vieții, de simpatia împăratului Napoleon al III-lea și a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiați ai soțului ei, a lui Carol I, Ferdinand și a Mariei. Din păcate, deși iubită de toată lumea, nu a reușit să obțină și dragostea celui de la care a așteptat cel mai mult atenție, soțul său. În ciuda tuturor infidelităților acestuia, care erau de notorietate, în ciuda abandonului și a lipsei de respect, i-a rămas aproape, dând dovadă de un devotament ieșit din comun, cum rar îți este dat să vezi. Pentru că nu i-a putut oferi urmași, i-a înfiat pe cei doi copii pe care soțul ei i-a avut cu rivala sa, de fapt femeia pe care a iubit-o acesta, Maria Obrenovici. Elena Cuza a fost un model de înțelegere, demnitate și devotament, iar numele ei are un loc de cinste în istoria României.  

Andreea Atasiei

Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache Rosetti și a soției sale, Catinca, s-a născut pe 17 iunie 1825. Și-a petrecut copilăria la moșia părinților de la Solești, Vaslui. Educația Elenei Rosetti a început la Solești, sub îndrumarea mamei sale, și a continuat la Miclăușeni, în reședința bunicului Dumitrache Sturdza, unde acesta avea o bogată colecție de manuscrise și documente vechi. De la vârsta de 7 ani este dusă la Șcheia, la colegiul particular al fratelui Catincăi, Constantin Sturdza și al soției acestuia, Agripina. Mama Elenei ținea mult ca aceasta să cunoască bine limbile străine, germana și franceza. La 15 ani a fost introdusă în înalta societate și s-a mutat la Iași. Aici l-a cunoscut pe Alexandru Ioan Cuza. L-a întâlnit pentru prima dată în 1844 și se spune că s-ar fi îndrăgostit pe loc de tânărul arătos. Deși aveau firi complet diferite, cei doi au decis să se căsătorească. Elena era introvertită, stângace, retrasă și timidă. De asemenea, era foarte mică și subțire, nu era o femeie foarte atrăgătoare. Cuza era un bărbat galant, cuceritor și impulsiv, care avea deja o faimă de afemeiat. Slabele șanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaș soțului ei și de faptul că a pus datoriile față de mamă înaintea celor față de soț. Aceștia s-au stabilit în modesta casă a părinților lui Cuza, Ion și Sultana, din Galați. După înăbușirea revoluției de la 1848, Elena Cuza a dovedit că poate acționa în momente de criză. Pusă în fața unei situații periculoase, “revoluționarii fugeau din Iași spre Galați, urmăriți de oamenii domnitorului Mihail Sturdza”, ce amenința siguranța soțului ei, această tânără femeie timidă și lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie extraordinară, inițiativă și hotărâre. A pornit singură de la Solești spre Galați, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuți și mai departe la Viena și Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica. 

Infidelitățile lui Alexandru Ioan Cuza și abnegația Elenei Cuza

La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galați (1852) au apărut primele neînțelegeri în căsnicia lor. Farmecul și veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălățeană și cea ieșeană, față de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele sale infidelități au devenit subiect de bârfe. În acea societate dominată de bărbați, infidelitatea, în special cea a soțului, era acceptată ca un lucru comun. De regulă, ea nu ducea la divorț și nici nu marca o carieră politică, cu condiția să fie făcută cu un dram de tact și cu discreție pentru a proteja victima. În cazul Elenei, asemenea precauții nu au fost luate și ea a suferit o umilință personală. Sănătatea i-a fost afectată și Cuza i-a sugerat să plece la Paris, în primul rând pentru că își dorea să fie liber. La insistențele Catincăi Rosetti, pe care Cuza avea să o deteste, Elena a revenit în țară în 1853. Dar a continuat să petreacă mai multă vreme la Solești decât cu soțul ei la Galați. Dubla alegere a lui Cuza în ianuarie 1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soți. Elena Cuza s-a adaptat greu noii situații, însă cu susținerea mamei sale a făcut față rezonabil noilor îndatoriri.

Exilul și dragostea eternă a primei Doamne a României

EXEMPLU DE URMAT… După aventurile lui Alexandru Ioan Cuza cu amanta, Maria Obrenovice, Prima Doamnă a țării mai primește o altă lovitură. După lovitura de stat din 1866, pusă la cale de “monstruasa coaliție”. În acea noapte, Elena a încercat să ajungă la soțul ei, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. Cu ajutorul consulului francez Tillos a reușit să îl întâlnească pe Cuza la Cotroceni. Apoi, acesta a părăsit țara doar cu amanta, fără să o mai aștepte pe soție. Elena a aflat la 26 februarie, că ei ajunseseră deja la Viena, căci domnitorul o prezentase grănicerilor drept soție pe Maria Obrenovici. Întreaga familie i-a cerut să divorțeze. Deși familia i-a cerut insistent acest lucru, ea nu a cedat și a decis să plece împreună cu cei doi copii la el. Chemarea datoriei a fost mai puternică. Soțul ei era acum un exilat, un om bolnav, avea nevoie de dragostea copiilor, era deci datoria ei să-i stea în preajmă. Au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, și-au cumpărat o casă frumoasă la Dabling, lângă Viena, o alta vilă lângă Florența, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Dar nu a putut scăpa de umbra Mariei, care continua să se întâlnească cu fostul domn prin diferite hoteluri. Elena l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieții lui, și ea i-a stat la căpătâi când a murit, la Heidelberg, în 1873. Elena i-a purtat lui Cuza aceeași dragoste și după moarte. La aniversarea unei jumătăți de veac de la Unirea Principatelor, în 1909, i s-au adresat omagii din toate colțurile țării, cărora le-a mulțumit “în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. Aceasta a murit la vârsta de 84 de ani, la 3 aprilie 1909, în urma unei gripe care s-a transformat în pneumonie și, conform dorințelor sale, a fost înhumată alături de mama sa, la moșia de la Solești, fără funeralii naționale.