EDITORIAL… Nu trebuie să fii admiratorul lui Ilie Bolojan ca să simți mirosul greu care se ridică din cronologia ultimelor luni. Și nu trebuie să crezi în conspirații ca să ceri explicații atunci când coincidențele politice încep să se așeze una după alta cu o precizie aproape chirurgicală. Problema nu este dacă Bolojan merita sau nu să rămână premier. Problema este dacă România mai ia decizii la București sau dacă o parte a clasei sale conducătoare a ajuns să confunde parteneriatul strategic cu poziția de drepți în fața unui stăpân. Zilele trecute, presa internațională a relatat că ambasadoarea SUA în Grecia, Kimberly Guilfoyle, ar fi spus, la o cină din Atena, referindu-se la căderea guvernului român: „We can do that to any country we want”. O adevărată lovitură de palat suficient de gravă pentru a cere explicații oficiale. Mai ales fiindcă există o cronologie. Pe 31 martie, anul acesta, Sorin Grindeanu și Bogdan Ivan s-au întâlnit la București cu Guilfoyle. La masă, s-a aflat și consilierul prezidențial Florin Lazăr Vlădică. Grindeanu a recunoscut că discuția a privit Coridorul Vertical și rolul României ca țară de tranzit, însă a respins categoric ideea unei înțelegeri pentru răsturnarea lui Bolojan. Numai că, pe 5 mai, guvernul Bolojan a căzut. Moțiunea inițiată de PSD, AUR și PACE – Întâi România – a primit 281 de voturi. Vorbim de fapte, nu de teorii! Iar pe 21 mai, conform documentelor depuse în SUA, Administrația Prezidențială a semnat un contract cu Eversheds Sutherland (US) LLP. Mandatul includea consultanță strategică și relații cu guvernul american, Congresul, think-tank-uri și alți actori relevanți. Documentele spun clar, negru pe alb, că obiectivul imediat era obținerea de sprijin pentru Vertical Corridor în Europa Centrală, de Est și Balcani. Poate că toate aceste coincidențe nu demonstrează neapărat că Washingtonul a ordonat căderea guvernului Bolojan, însă cei îndrituiți să pună întrebări se prefac, în aceste zile, că nu văd subiectul, ca nu cumva să afecteze „parteneriatul strategic”. Numai că parteneriatele serioase se bazează pe interese comune, reciproc avantajoase, dar și pe respect!
Un stat demn are aliați, nu stăpâni. Un stat puternic negociază, nu execută. Își apără interesele chiar și atunci când interlocutorul este cea mai puternică țară din alianță. Servilismul nu este politică externă. Iar dacă liderii României nu pot explica limpede cine a cerut ce, cine a promis ce și ce legătură există – sau nu există – între gaz, lobby și criza guvernamentală, atunci problema depășește cu mult soarta lui Ilie Bolojan. Problema este dacă România mai stă la masa la care se iau deciziile despre România sau doar așteaptă, disciplinată, să i se spună ce are de făcut.
