DRAMA UNUI ARTIST… Aflată în căutarea oamenilor frumoși și a poveștilor de viață care să ne coloreze și nouă puțin în auriu viața, am poposit în casa sculptorului Gheorghe Alupoaei, care de obicei este bine dispus și cu simț al umorului adaptat oricărui moment. De această dată am venit să-i tatonez starea de spirit actuală, știindu-l apăsat de tragediile de care a avut parte în ultima vreme. Mai întâi Vlad, singurul fiu, apoi Virginia, sufletul pereche, i-au spus adio într-un mod brutal, nedelicat. Mai este sculptorul acum tot atât de mult pus pe șarje curajoase de ironie? Asta-i întrebarea. Casa lui are acum acea liniște cochetă și distinsă a intelectualilor care își ascund tristețea și sacul de griji într-o demnă și plăcută melancolie cu care te duc unde vor. Devii spectator al drumului pe care vor ei să ți-l arate, nicidecum al celui pe care vrei tu să ajungi. Cu atitudinea lui de rege autoritar ce își conduce după propria voie destinul, maestrul Alupoaei ne amintește cu seninătate că Dumnezeu nu ne-a lăsat pe pământ pentru a ne văicări și, mai ales, ne arată prin exemplul ce ni-l dă, că oricât am fi de singuri, avem datoria sfântă de a supraviețui.
Mihaela Manu: Ce culoare are liniștea și singurătatea dumneavoastră? Ce vă frământă mintea?
Gheorghe Alupoaei: În general, este o culoare caldă, în amestec cu mult alb, deci luminoasă. Este totuși culoare tristă, pentru că sunt apăsat de tragediile prin care am trecut. Dispariția fizică și spirituală a multora din arealul vieții mele a lăsat urme adânci în sufletul meu zdruncinat, dar mă mențin pe linia de plutire. În ultimul timp, m-au părăsit Vlăduț, băiatul meu drag, soția, Virginica, fratele meu geamăn, Ducu (Alexandru), fratele următor, Vasile (Lili), cel mai apropiat prieten și coleg de facultate, pictorul Aurel Istrati, precum și colegul prin studii, dar și de catedră, cumătrul meu, Constantin Chițimuș. Fac efort să îmi țin firea, să am permanent controlul asupra sănătății mele mintale, spirituale și fizice. Îmi abat gândurile care năvălesc fără încetare în mintea mea, găsindu-mi diferite treburi care îmi ocupe mintea. Am găsit că munca la atelierul de creație e cea mai bună. Așa se face că în alelier am o sumă de fotografii care îl reprezintă pe colonelul Mihai Ștefan Focșa, multe fotografii ale soției din ultima vreme (se simte că era bolnavă) și fotografii cu figura mea din unghiuri de jur împrejur, pentru a-mi face un autoportret al sculptorului. Trebuie să selectez și fotografiile fiului meu Vlăduț, pe care până acum nu am putut să fac nimic. Dispariția lui a șocantă. Am supraviețuit printr-o minune durerii pe care am avut-o. Disparița lui mi-a bulversat existența. Nu m-am gândit vreodată că voi rămâne fără el. Eram un om echilibrat, cei doi copii pe care îi am, și Raluca și Vlad, erau foarte bine, trăiau în Anglia, unde erau apreciați, nimic nu prevestea o astfel de întâmplare nefericită.
M.M.: Nu am vorbit niciodată despre Vlad, pe când vă aflați în greaua suferință. Acum puteți să ne povestiți ce s-a întâmplat cu el și cum ați depășit pierderea lui?
Gh. Alupoaei: Viața mea era normală, până când într-o zi a sunat telefonul. Eu de-abia vorbisem cu Vlad, cu două trei ore în urmă. La telefon era doamna Chițimuș, soția unui coleg de-al meu de facultate din Iași. Ea tocmai primise telefon de la fiul ei din Focșani, care navigând pe internet, s-a gândit să vadă ce fac copiii lui Alupoaei în Anglia. Tatăl lui a fost un cunoscut pictor din Iași, Constantin Chițimuș. El a aflat astfel că s-a întâmplat ceva grav cu Vlad. A sunat-o imediat pe mama lui, iar ea mi-a telefonat mie. Nu știam ce să cred. Chiar așa mi-a spus: “S-a întâmplat ceva grav cu Vlad”. Am sunat imediat în Anglia, la familia Popa, Ionuț și Raluca, fiica mea. Raluca nu a putut vorbi. Mi-a răspuns ginerele meu, Ionuț: “Vlad a murit…!”Am înțepenit. Era ca o glumă de proastă factură. S-a prăbușit universul meu. Nu eram în stare să realizez mintal cruda realitate. Soției mele nu puteam să-i spun. Vlad era sufletul ei. Nu aveam cui să strig disperarea. Eram un om singur aflar într-o situație fără ieșire. Era ziua de 19 iunie. Nu reușesc acum să îmi adun gândurile, să răscolesc memoria.
Și-a înecat suferința lucrând la statuia Maicii Domnului
M.M.: Ce ați făcut atunci? Ce plan de supraviețuire ați creat?
Gh. Alupoaei: Am simțit nevoia să fac ceva pentru a diminua starea disperată în care mă aflam. M-am dus la atelierul de sculptură, unde de abia începusem personajul la mărime reală ce o întruchipează pe Sfânta Fecioară Maria. Am început să lucrez cu toată râvna. O vedeam pe Maica Domnului cu o figură tristă, cu capul ușor aplecat câtre pământ și mâinile încrucișate pe piept. Așa am sculptat-o. Și eu și Maica Domnului eram în suferință. Îmbrăcămintea și marama acoperă personajul în întregime, iar faldurile acestora subliniază mai mult starea de tristețe pe care o degajează opera. În fiecare dimineață mă trezeam și plecam imediat la atelier. Deschizând ușa, îmi apărea în față Maica Domnului, care se detașa net prin albul ghipsului în care era turnată. Imaginea mă inspira să mă apuc imediat de lucru. Așa au trecut clipele groaznice în care nu știam nimic de Vlăduț. Din Anglia veneau vești încă neclare. Nu se cunoaștea cauza decesului. Se punea problema transferului către țara de origine, la care până la urmă s-a renunțat pentru că ar fi costat enorm. Era imposibil de acoperit suma necesară. Durerea mea mare era că mi se spune mereu că Vlad este tot la spital pentru că medicii nu reușeau să descopere cauza decesului.
M.M.: De ce nu ați plecat în Anglia?
Gh. Alupoaei: Eram într-o stare în care nu puteam să funcționez. Starea mea morală era la cote foarte joase și nu aveam puterea de a lua o decizie. Sau poate, așa trebuia să lucrez la statuia Maicii Domnului. Eram la fel ca Ea, într-o profundă tristețe. Cât a trăit pe pământ, doar a plâns pentru noi, oamenii. Venise timpul să cunosc și eu această suferință. Mergeam la Virginica soția mea, o priveam, dar nu puteam să îi spun groaznicul adevăr. Cred că ar fi murit pe loc de durere. Vlad era slăbiciunea ei. Starea ei de sănătate era destul de zdruncinată, așa că mi-am asumat personal întreaga situație, făcând efortul să îmi mențin controlul fizic și moral de a rezista. Soția mea, Virginica, a cărei stare de sănătate se înrăutățea, n-a aflat niciodată despre decesul lui Vlad. Mi-am asumat acest păcat. Repet, eu mi-am echilibrat starea lucrând la statuia Maicii Domnului, aflată într-o fază avansată de lucru. Aceasta a fost șansa mea: să o am pe Sfânta Fecioară Maria în preajmă. Cu siguranță, mi-a preluat frământările sufletești și m-a întărit să revin la stilul meu de viață și activitate obișnuit.
Cum a murit copilul maestrului
M.M.: Totuși, ce s-a întâmplat cu Vlad?
Gh. ALupoaei: Am reușit să rețin că în noaptea dintre 18 și 19 iunie, a coborât din dormitor și s-a dus la parter, la toaletă. Soția îl aștepta. Trecuse un timp, dar el nu mai venea. A coborât să vadă care-i situația. L-a găsit stând pe un scaun în sufragerie (la parter). Părea că a adormit. L-a invitat să se trezească. El nu a dat niciun semn că a auzit. L-a clătinat și atunci a înmărmurit, apoi s-a înspăimântat. Vlăduț dormea somnul de veci! Asta a fost tot. Era mort. L-au dus la spital, dar acolo nu au găsit cauza moții sale. Important este că s-au făcut analize peste analize, pentru că nu descopereau nimic. Au trecut zeci de zile până când s-a concluzionat că a murit în urma unui atac de cord. Uimirea i-a cuprins pe toți: familie, colegi de muncă, cunoscuți. A fost îngrozitor. Nu mai am puterea să evoc nenorocirea. Vlăduț cel plin de viață ne-a părăsit pentru vecie. A lăsat în sufletul meu o durere care nu se va stinge niciodată.
M.M.: Știu că Vlad era foarte apreciat în instituția unde lucra. Oare nu a fost nimic plănuit împotriva lui de concurența pe care o avea?
Gh. Alupoaei: Ceea ce știu e faptul că arhitecții și persoane responsabile din instituție îi apreciau talentul de foarte bun desenator și mintea iscoditoare de idei originale. Nu știu dacă Vlad a deranjat cu însușile lui pe cineva. Oricum, ne-am gândit cu toții și la asta, pentru că nu avea probleme la inimă, iar medicii s-au chinuit mult prea mult ca să descopere cauza decesului. Regret că Vlad nu are un mormânt nici în România, nici în Anglia. Asta este marea mea durere. El a fost incinerat, iar eu nu am putut să îl aduc acasă. Cei de acolo, inclusiv familia Popa, au căzut de acord cu ideea incinerării. Acesta a fost sfârșitul.
PORTRET Iată cum și-a văzut maestrul copilul care a plecat prea devreme
M.M.: Ce însușiri îl individualizau pe Vlad?
Gh.Alupoaei: Vlăduț, copilul mai mare al nostru, a fost un neastâmpărat în permanență, fără a provoca neplăceri. Curiozitatea și dorința de a cunoaște, nu pe de rost, ci explicit, bazat pe logică, l-au făcut să fie într-o permanentă mișcare, căutare și cu asumare de riscuri. Tocmai acest neastâmpăr mi-l apropia de suflet și îi tatonam demersurile. Unele supărări inerente ce mi le provoca, erau repede date uitării. Venit pe lume în ultim a zi a lunii mai a anului 1979, a fost feblețea soției mele. În rolul ei de mamă îI trecea cu vederea mai des unele depășiri. Împotriva acestor abateri – lipsite, totușI de pericole, eu mă manifestam arătându-i că m-am supărat pe el. Vlăduț mi-a fost și elev, la început la Scoala nr. 7 Vaslui, unde eram director, apoi la Școala nr.4, unde eram titular împreună cu soția. L-am înscris într-o clasă de performanță și doream să se ambiționeze în privința acumulării de cunoștințe, la întrecere cu ceilalți. Dar el s-a manifestat mult mai liber și nu l-a preocupat competiția…acum, după mai bine de patru decenii, îmi dau seama că eu greșeam, iar el se comporta normal. A fost îndrăgit de colegi și se asocia cu cei mai originali în pozne care dovedeau inteligență și originalitate. Așa au trecut anii, până când a luat decizia să facă o vizită în Anglia, la invitația unui amic al său, stabilit acolo. Până atunci, el s-a căsătorit cu prietena lui, Laura. Trăiau, ca și noi, într-o stare de sărăcie evidentă. Laura și-a făcut rostul să muncească o vreme în Germania. Virginica, într-o discuție cu ea, îi fixa în minte să se gândească și la un copil. A rămas de pomină răspunsul ei: “ Imediat când vin din Germania, punem de un copil!”. De parcă ar pune de făcut mămăligă! Culmea e, că s-a ținut de cuvânt. Și astfel a venit pe lume nepotul meu Matei-Călin, un boț de câțiva centimetri. Astăzi, acel copil ne întrece pe toți în înălțime.
Amintirile unui tată despre fiul iubit care s-a prăpădit
M.M.: Cea mai frumoasă amintire cu Vlad.
Gh. Alupoaei: Vlad semăna mai mult cu Virginica, poate de aceea a fost între ei o legătură atât de specială. M-a secondat uneori la câteva ședințe de sculptură în atelier. A modelat fără să îi dau indicații, mai multe animăluțe, precum șopârle, șoareci, dar și animale imaginare, fantastice. Parcă îl văd cât de fericit era că îi apreciam creațiile. Aveam speranța că va îndrăgi sculptura, fapt care nu s-a îndeplinit. Oricum, atunci, în atelier, am fost mândru de el. Mă urmărea când desenam, dar nu avea răbdarea să-i dau lecții. Desena din propria inițiativă și era mândru de realizări. Considera că a învățat desenul artistic numai cu efortul personal, considerând că este un autodidact, ceea ce era adevărat, în cea mai mare parte. Oricum, eu am lucrat cu el, de când era mic.
M.M. : Cea mai mare bucurie pe care v-a făcut-o fiul dumneavoastră.
Gh. Alupoaei: Odată, la început de an școlar, când se apropia și ziua aniversării soției mele, m-a însoțit să fac cumpărături pentru un cadou special din partea lui pentru mama. Am cumpărat mai multe lucruri necesare pentru profesia ei la catedră și multe dulciuri. El a completat o felicitare și apoi i-a înmânat toate acestea, arătându-se foarte emoționat. Cu trăirea lui specială, a făcut-o și pe soția mea să trăiască emoții puternice.
Cum a ajunds Vlad în Anglia
M.M.: Să revenim la momentul în care Vlad a plecat în Anglia, ați spus, la invitația unui amic stabilit acolo
Gh. Alupoaei: Da, acolo, în Anglia, în vest, nu spre Londra, a fost găzduit de un cetățean maghiar, care l-a îndrăgit. Și-a găsit un acolo un loc de muncă slab remunerat, dar a rezistat. În paralel cu viața zilnică a căutat un alt loc de muncă, mai pe măsura cunoștințelor lui. Și-a adus în Anglia și soția, împreună cu băiețelul. L-a înscris la șoală și a încadrat-o și pe soție într-o muncă mai puțin istovitoare în același oraș Blackpool, undeva pe țărmul vestic, la cca 75 km nord de Liverpool. Întreprinderea la care el s-a angajat era profilată pe realizarea de mobilier unicat, conform dorințelor celor care făceau comenzi. Vlăduț era pe post de desenator. În timp scurt, colegii lui englezi au fost cuceriți de felul special de a desena, dar și de frumusețea și elasticitatea exprimărilor grafice. Astfel, Vlăduț a fost repede îndrăgit de cei din jur. Era chiar răsfățat de colegi. Mă suna la telefon și pe tabletă. Îl vedeam bine dispus, cu fața senină și îmi furniza verbal amănunte despre familie, despre locul de muncă și despre izbânzile lui zilnice. Nu mi s-a plâns niciodată că ar suferi de ceva, că l-ar durea ceva. Acolo, la Blackpool, oraș turistic mare, avea o casă în stilul englezesc, cu etaj. Era fericit și mulțumit. Cât de fragedă și efemeră este viața!
