În general, sãrbãtorile pascale vin si cu bucurii, vin si cu griji multe. Ne rãstignim, fiecare-n felul si pe crucea sa, an de an si, sperãm, credem cã o sã fie mai bine, altfel. În urmã cu o lunã de zile, când primãvara bãtea în geam, un om bun si plin de optimism, Ioan Mancas, sfârsea mãcinat de boalã, pe un pat de spital, singur, la Iasi. Nu a trecut neobservatã moartea lui Ioan Mancas, unii l-au jelit, altii l-au privegheat, altii l-au condus pe ultimul drum, ocolind biserica, la cimitir. Numai cei doi bãieti ai lui Ioan Mancas au înteles cu adevãrat ce gol a lãsat acesta în urmã, un gol pe care, ca de fiecare datã, unii încercau ca sã-l „umple” aproape imediat…
În vinerea mare, am mers la Iasi, unde, într-o bisericã de lângã Ciric, odihnea, singur, un alt vasluian mare, Alexandru Mera. M-am învârtit cu Ioan Horduna prin capelã câteva minute si, dacã am fi vrut, l-am fi si putut fura pe Alexandru Mera, din cosciugul sãu, pentru cã, prin preajmã, nu era nimeni, doar o bãbutã blândã ce sedea si ea, cuminte, într-o raclã alãturatã. Iatã douã evenimente care te-ndeamnã si sã trãiesti din plin, dar si sã te gândesti la zãdãrnicia existentei. Ce-o fi Dincolo, nimeni nu stie, oricum Aici, pare a fi din ce în ce mai Iad !
Si-n iadul acesta, alti doi vasluieni muritori – eu despre nemuritori nu scriu niciodatã -, si-au serbat, cam în acelasi timp, dar în mod nuantat, diferit, împlinirea a saptezeci de ani de când fac umbrã pãmântului, Dan Ravaru, cãrturar cu nerv, discret, si Dumitru Marin, gazetar, mai vocal si cu oarece fast. Ei bine, pe Ioan Mancas si Alexandru Mera, ierte-i Dumnezeu, pe ceilalti doi vasluieni care, desi au preocupãri comune, nu sunt chiar prieteni, sã-i lãsãm în pace sã scrie si sã le urãm sãnãtate, acum, când pare a fi mai bine un pic în tarã, de când cu Bin Laden ! (CORNELIU BICHINET)
