O PERSONALITATE URIASÃ… Si-a gãsit casa prãdatã dupã ce ceruse mutarea scolii într-un spatiu mai sãnãtos, a fost amestecat într-o nuntã la care cãrutele nuntasilor s-au rãsturnat si a ajuns atât de îndrãgit de copii, încât pãrintii veneau sã-l roage sã-i mai trimitã acasã. Într-o noapte, a pornit cu sãtenii spre gara Buhãiesti, pentru a le arãta locomotiva. Când au vãzut trenul, oamenii au început sã se închine si sã scuipe în sân, convinsi cã au în fatã o arãtare diavoleascã. Învãtãtorul care îi adusese pânã acolo era Constantin Tãnase, viitorul mare actor, aflat pe atunci la începutul unui drum care avea sã-l poarte de pe ulitele satelor vasluiene pânã pe cele mai cunoscute scene ale tãrii.
La Cursesti si Hârsoveni, tânãrul Tãnase a cunoscut o lume cu obiceiuri vechi, petreceri si necazuri, în care dascãlul trebuia sã stie sã vorbeascã deopotrivã cu elevii si cu pãrintii lor. A cântat, a spus povesti, a organizat excursii si sezãtori, si-a cîstigat locul printre fruntasii satului si a fost chemat sã împace oameni. Tot aici, familia a încercat sã-l aseze la casa lui, pregãtindu-i o întâlnire cu o fatã de rãzesi. Din toate aceste întâmplãri, actorul a pãstrat amintiri pe care le-a povestit, peste decenii, cu umorul omului obisnuit sã transforme o pãtanie într-o scenã memorabilã.
Un copil al Vasluiului ajuns în fruntea teatrului de revistã
Nãscut la Vaslui, la 5 iulie 1880, Constantin Tãnase a descoperit teatrul încã din copilãrie, urmãrind trupele care poposeau în oras. Împreunã cu prietenii sãi, improviza spectacole si visa sã ajungã în apropierea actorilor adevãrati. Pânã la consacrare, însã, a trecut prin experiente foarte diferite, încercarea de a intra la liceul militar, slujba de învãtãtor suplinitor, stagiul militar si anii de studiu la Conservatorul de Artã Dramaticã, absolvit în 1905. În 1919 a întemeiat compania „Cãrãbus”, de care avea sã se lege una dintre cele mai importante pagini ale teatrului de revistã românesc. Personajele sale, cupletele si ironiile îndreptate spre nedreptãtile vietii cotidiene l-au fãcut cunoscut în întreaga tarã. Publicul îl recunostea în omul simplu, necãjit si mereu încurcat de administratie, pe care Tãnase îl aducea pe scenã cu o expresivitate aparte. În spatele artistului celebru rãmãseserã însã copilul Vasluiului si tânãrul dascãl care încercase sã umple scolile satelor cu ajutorul muzicii si al povestilor.
Un interviu apãrut dupã incendiul care îi lovise teatrul
La începutul anului 1938, când apãrea interviul din „Rampa”, Tãnase avea în urmã o carierã îndelungatã si trecea printr-un moment greu. În noaptea de 22 spre 23 decembrie 1937, un incendiu izbucnise în timpul unui spectacol al „Cãrãbusului”. Actorul se afla pe scenã, iar reprezentatia fusese întreruptã pentru evacuarea teatrului. Focul lovise astfel chiar institutia în jurul cãreia îsi construise viata artisticã. La 1 ianuarie 1938, Tãnase îsi povestea începuturile, revenind la Vaslui, la întâlnirea cu scriitorul Ion Adam si la anii petrecuti la catedrã. Redãm, în continuare, fragmentele despre copilãrie si despre peripetiile sale prin satele Vasluiului.
„Tata îmi spunea sã mã fac impiegat la garã”
„Tata îmi spunea sã mã fac impiegat la garã; vroia sã mã vadã cu sapcã rosie si instalat la casa mea. Impiegatii de garã au fost bine cotati pe vremea aceea si în special unul ca mine, care avea sase clase de liceu, avea sansa sã se însoare cu o zestre bunicicã. Ca sã mã fac însã «actor», cum spunea el, nici vorbã! Totusi, actorul a încoltit în mine pe negândite, si oarecum inconstient. Când eram copil, luam lãicerele mamei, scoteam draperii din casã si fãceam teatru, în curtea mare din fata caselor. Actualul general Iacob, si el tot din Vaslui, juca rolurile de fatã. De câte ori veneau trupe de teatru în Vaslui, si asta numai în timpul verii, pentru cã pe vremea aceea nu exista salã închise, trupe cum erau cele ale lui Nisipeanu, care jucau «Hotii de codru si hotii de oras», Bujienescu si I. D. Ionescu care jucau sketchuri, mult gustate de public pe vremea aceea, – cãutam prin toate mijloacele posibile sã trag eu cortina, aceasta fiind pe vremea aceea cea mai mare fericire pentru mine. Reprezentatiile se dãdeau la grãdina «Iacob» si înainte de spectacol, fanfara militarã, aceasta pentru reclama spectacolului, cânta vreo câteva marsuri în fata intrãrii. Când muzica se termina, puneam si eu mâna pe contrabas, mã bãgam printre soldati si asa ajungeam pe scenã lângã funia cortinei. Acuma de multe ori se întâmpla ca sã mã prindã. Dar oamenii de serviciu mã cam cunosteau, cãci eu eram un fel de spaimã a mahalalei. Și asa mã lãsau în pace.”
Respins la liceul militar, trimis la catedrã de Ion Adam
„Într-o varã s-a nimerit sã vie la Vaslui trupa lui Segalescu, care juca în «idis». Cum s-a întâmplat sã le lipseascã un actor, si cum eu stãteam la repetitie si pe deasupra mai stiam si evreieste, m-au pus o burtã, mi-au lipit niste mustãti si astfel am jucat rolul unui cârciumar, cãci, desi eram copil, totusi eram dezvoltat de timpuriu, asa cã aveam aspectul unui om matur. Dupã ce am terminat patru clase de liceu, am plecat la Iasi, ca sã mã prezint la examenul de admitere al liceului militar. La vizita medicalã aveam lângã mine pe un candidat putin adus din spate. Eu, musculos si drept ca o lumânare, îi tot sopteam: «tine-te drept, cã dacã nu, te respinge». Rezultatul a fost cã m-au respins pe mine, cãci pe vremea aceea se preferau la liceele militare, fii de militari. Mã gândeam sã plec tocmai la Brãila ca sã urmez mai departe liceul real. Dar într-o zi, m-am întâlnit cu învãtãtorul si scriitorul Ion Adam, care mi-a spus cã urmeazã Universitatea liberã la Bruxelles. Cum în timpul lipsei lui din tarã avea nevoie de un suplinitor, Adam, vãzându-mã abãtut, ca sã mã consoleze, mi-a spus: «Mã Costicã, mergi cu mine la Revizorat si fac eu sã te numeascã învãtãtor». Și astfel, am ajuns învãtãtor la scoala din comuna Cursesti, plasa Rahova, în împrejurimile cãruia au avut loc vestitele lupte ale lui Ștefan cel Mare de la Podul înalt si Rahova.”
La Cursesti: copii atrasi prin muzicã si o casã prãdatã
„De la început mi-am dat seama cã numai cu duhul blândetii voi putea atrage copiii spre scoalã. Și de aceea, pentru început, am pus mai mult temei pe muzicã si pe gimnasticã. Asta le-a plãcut si de unde înainte învãtãtorii trãgeau elevii cu arcanul, acum veneau elevii de bunã voie. Eram un învãtãtor mai modern, cunosteam oarecum viata, mã bucurasem de libertate. Dar într-o searã, când eram invitat la o nuntã, mi-au prãdat casa, si asta ca rãzbunare din partea proprietarului scolii, cãci eu opinam cã din motive de igienã scoala trebuia neapãrat mutatã. Simpatizat de sãteni, am fost chemat la nunta fetei unui rãzes, fiind rugat sã fac eu «pe conocarul». Iatã ce înseamnã asta: era obicei pe vremea aceea, la tarã, în special în Moldova, ca atunci când o fatã era datã dupã un flãcãu care nu era din satul ei, mirele, drept multumire, trebuia sã plãteascã ceea ce se numea «vulpea», adicã sã dea de bãut flãcãilor cari s-au ostenit sã învete fata sã joace la horã. Conocar se numea acela care cerea dania mirelui care lua fata din sat. S-a întâmplat însã cã mirele, zgârcit, sã nu vrea sã plãteascã «vulpea». Și atunci, drept rãzbunare, când tocmai era sã treacã nunta dintr-un sat într-altul, vreo cîtiva tineri au scos cuiele de la rotile cãrutelor, cari s-au rãsturnat. Și cum îti spuneam, în seara aceea, când m-am întors acasã, mi-am gãsit casa prãdatã. Acum îti închipui cã mare lucru de la mine nu puteau lua. Dar era cusutã cu atã albã, cã toatã rãvãseala a fost fãcutã în fel de rãzbunare. Cum stãteam la marginea satului, eram sigur cã vor urma si alte demonstratii de soiul acesta. Și de aceea, într-o bunã dimineatã, mi-am luat bruma de bagaj si am plecat din Cursesti.”
Hârsoveni, satul în care si-a cîstigat oamenii
„Pe drum, prin una din acele curioase coincidente, cari si astãzi încã mã mirã, m-am întâlnit din nou cu Ion Adam, care m-a sfãtuit sã cer mutarea la Hârsoveni, în comuna Poienesti, tot în judetul Vaslui. Aci, în satul lui Vlahutã, – pe unul din geamurile scolii era chiar iscãlitura lui, fãcutã cu diamant, – am stat învãtãtor, un an si jumãtate, izbutind, si aceasta fãrã sã mã laud, desi eram foarte tânãr, sã ajung printre fruntasii satului, ba chiar sã fiu un fel de judecãtor în pricinile lor. Îti închipui cã, la început, aveam de luptat cu figura mea, care orice s-ar spune, nu inspira multã încredere. Pentru cã îmi dãdeam perfect de bine seama de acest lucru, am cãutat prin toate mijloacele sã-mi apropii sãtenii si în scurt timp s-a dus vestea prin comunele din împrejurimi, cã «la Hârsoveni e un învãtãtor cu „nasul mare”, om de mare ispravã».”
Scoala din care copiii nu mai voiau sã plece
„Trebuie sã stii cã învãtãtorul dinaintea mea venea odatã pe sãptãmânã la scoalã, iar starea lui normalã era cea de ebrietate. Pentru a intra sub pielea sãtenilor îi adunam serile la sezãtori, cu care ocazie le spuneam snoave si fel de fel de ghidusii. Ca sã mã cunoascã toti, organizam excursii, convocând adevãrate adunãri ale satului pentru a merge sã vizitãm cetãtuia din Valea Rahovei, cu care ocazie le povesteam despre isprãvile lui Ștefan cel Mare în luptã cu Turcii. Le cântam din piculinã si le spuneam fel de fel de povesti. Ce sã-ti mai spun, în douã sãptãmâni m-am pomenit cu peste 70 de elevi, de unde înainte nu veneau la scoalã nici a zecea parte. A ajuns de veneau pãrintii la scoalã sã mã roage sã mai gonesc copiii acasã, cãci aveau treburi, atât de mult mã îndrãgiserã copiii. Într-o zi, m-am gândit sã le arãt masina de tren, cãci ei nu vãzuserã locomotive pânã atunci. Am plecat de cu noapte spre statia Buhãesti, si când sãtenii au vãzut trenul au început sã scuipe în sân si sã se închine, cãci credeau cã-i dracul pe pãmânt. Pe vremea aceea, eram colaborator aproape regulat la revista «Albina». Îngrijitorul scolii era unu Ion Alexe, fost în serviciul lui Alexandru Ion Cuza. Cu acest Alexe stãteam nopti întregi de vorbã. Când a murit, i-am fãcut o înmormântare cu pompã. Și am stat doi ani învãtãtor în comuna Poienesti.”
„Tata zor-nevoie ca sã mã însoare”
POVESTEA CU ÎNSURATUL…Mai târziu, în cursul interviului, dupã evocarea armatei si a începuturilor la Conservator, Tãnase revenea la anii în care fusese învãtãtor. Povestea unei cãsãtorii pregãtite de familie îi oferea prilejul sã reproducã, aproape ca într-o scenetã, întâlnirea cu fata si cu pãrintii acesteia: „Dar sã-ti spun una grozavã cu o vedere a mea. Când voia tata neapãrat sã mã însoare. Într-o zi, tata zor-nevoie ca sã mã însoare, cã stie el o fatã de rãzesi, în Chietresti, chiar în judetul Vaslui. Fata tinea sã iau zestre, cum se dãdea pe vremea aceea un car cu boi si un cufãr cu tot felul de fleacuri. Si într-o zi m-am pomenit cu nasul meu, ca sã merg cu el la vedere. Pe drum, nasul a început sã-mi laude fata, cã e fatã cititã si cã nu iese la horã, ci se duce la bal, mã rog, fatã de chiaburi. Eu, pentru cã stiam cã nu fac impresie la prima vedere, i-am spus nasului sã nu se bage el, ci sã mã lase pe mine sã fac prezentãrile. Am mers cât am mers si ne-am pomenit în sat. Era de sãrbãtorile Pastelui si tot satul afarã. Eu nu conteneam sã-i spun nasului ca nu cumva sã mã prezinte de-a dreptul. Si mai întâi sã-mi arate fata, cã n-oi fi eu un Adonis, dar dacã o fi urâtã, o dau dracului. Examineazã nasul toate mutrele si deodatã îmi spuse:
– Uite mã, aia e, care stã pe scaun!
Ei, fata, nici asa, nici asa! Nici n-o dãdea frumusetea afarã din casã, nici muma pãdurii nu era! I-am spus nasului: D-ta du-te înainte si lasã-mã pe mine singur. A intrat nasul în casã si eu am mai stat ce am stat, pe ulitã. Dupã câtva timp, am intrat în curte si am spus unui argat care robotea pe acolo:
– Omule, dacã esti bun, dã-mi o canã cu apã! Sunt drumet, viu cale lungã si aci ciuturile-s cam murdare. În timp ce vorbeam cu argatul, a iesit fata-n prispã. Când m-a vãzut îmbrãcat nemteste s-a cam impresionat. Și am intrat în vorbã cu ea:
– Domnisoarã, i-am spus eu, sunt un drumet si vã rog sã-mi dati un pahar cu apã. Vãzui o casã mai distinsã. Și v-am vãzut adineauri gingase prin curte si d-aia am îndrãznit. Când a vãzut cã o iau cu nitele complimente, fata mi-a adus apã si dulceatã.
– Vezi domnisoarã, cum am ghicit eu, ce casã am nimerit? Avea dreptate nasul meu de-mi spunea cã-i o fatã cu nasul în sus. Am stiut eu unde pun piciorul! Fata a început sã-mi vorbeascã pe radical. Mi-a spus cã-i mândrã de carte si cã citeste niste romane-foileton.
– Dar de unde sunteti? – m-a întrebat ea într-o doarã.
– Apãi eu nu sunt de aicea. Sunt tocmai de la Bucuresti.
Când a auzit fata de Bucuresti, s-a fâstâcit de tot:
– A, pãi d-ta esti un om plimbat!, mi-a spus ea.
Ce sã zic, mã Miticã, eu stiam de Bucuresti, cât citisem si eu prin cãrti. Asa, cã-i mai pe la Dunãre, cã-i în judetul Ilfov, mai nimic. Înghiteam încet dulceata, numai asa, ca sã stau mai mult.”
„Pãi dumnealui e profesor la Hârsoveni!”
„- De ce nu poftesti d-ta în casã? Oi fi ostenit, mi-a spus fata-ntr-o doarã.
– Nu vreau sã deranjez, i-am spus eu. Fata s-a dus sã-mi mai aducã un pahar cu apã. Din casã o auzeam pe fatã spunând mamei ei, care probabil o întreba de ce stã afarã:
– E afarã un domn care spune cã-i de la Bucuresti. Când am vãzut si pe mamã-sa în prispã, am luat-o eu:
– Sãrut mâna, cucoanã!
– Da ce poftesti d-ta?
– Sã mã ierti cucoanã, treceam p-aci… simteam nevoia sã beau un pahar cu apã. Fata d-tale a fost atât de gentilã…
– Da de ce nu poftesti înãuntru?
– Nu vreau sã vã deranjez.
– Dar nu ne deranjezi deloc!! Mai avem musafiri de la Vaslui.
În timp ce parlamentam, si-a fãcut aparitia si tat-sãu:
– Dumnealui vine de la Bucuresti, i-a spus fie-sa.
– Poftim înãuntru, mi-a spus si bãrbatul.
Stii, nu m-am lãsat rugat a treia oarã si am intrat. Am intrat si am dat peste nasul meu.
– Ce faci, Costicã?
– Ce faci aicea, nasule?
Toti au rãmas tablou.
– Dar de unde vã cunoasteti?
– Pãi dumnealui e profesor la Hârsoveni! Când au auzit de profesor, toti s-au fãcut praf. Fata, ce sã-ti mai spun, se fâstâcise complet. Ne-am asezat la masã si am început eu sã le dau cu glumele mele:
– Am auzit noi de un profesor tânãr, la Hârsoveni!
– Tânãr, tânãr, dar nu si urât!, le-am spus eu.
– Cum puteti sã spuneti asa ceva?, mi-a spus fata, rosie pânã-n vârful urechilor.
– Pãi dacã asa e!
Au început toti sã râdã si, dupã un pãhãrut, nasul meu a spus cum stã chestia. Toti s-au pus pe râs. Si eu le-am povestit, totul asa cum îti povestesc si d-tale acuma. Le-am spus cã dacã mã prezenta nasul meu, trebuiam sã stau bãt ca un lemn, si atunci fata ar fi spus: «Aoleu, pe ãsta l-a adus!» Ce sã-ti mai spun, fata era moartã dupã mine! Am stat pânã seara tot glumind, dar eu nici gând sã mã însor. A venit fata în excursie la Hârsoveni. Îmi tot vorbea cu apropo-uri, dar eu nimic! Nu voiam sã mã însor. Și uite asa, «la prima vizitã eu nu fac niciodatã impresie».”
