Cum arăta Vasluiul când România era regat și marile sale personalități: artistul C-tin Tănase, premierul Ghe. Mironescu, politicianul Ion Fremu sau primarul Ion Rășcanu

PERIOADA REGALITĂȚII… Orașul Vaslui reprezintă o comunitate care a traversat un secol de transformări profunde, de la monarhie la comunism, de la război la industrializare și, mai departe, în tranziția postdecembristă. În acest serial în două părți, vom încerca să redăm parcursul unui oraș care, deși adesea neglijat în marile povești ale istoriei naționale, reflectă fidel zbuciumul și speranțele unei Românii întregi. În prima parte, ne vom opri asupra primelor decenii ale secolului al XX-lea: perioada regalității, Primul Război Mondial, anii interbelici și al Doilea Război Mondial, cu accent pe impactul direct asupra vieții vasluienilor, apariția unor instituții importante și figurile locale care au modelat orașul. Partea a doua (care va urma în curând) va explora perioada comunistă. Istoria nu este doar despre marile orașe și evenimente. Este și despre cum trăiau, visau și luptau oamenii din orașe precum Vaslui.

La cumpăna dintre secolele XIX și XX, Vasluiul era încă un târg liniștit de provincie în care rar se întâmpla ceva notabil. Orașul avea o existență modestă, trăind mai mult din gloria istorică de odinioară și animându-se doar în timpul campaniilor electorale, când forțele politice locale încercau să cîștige popularitate. Totuși, în această perioadă au început să apară primele semne ale modernizării: s-au aliniat străzile, s-a înființat o companie de pompieri (continuând tradiția vechii roți de „pojarnici”), s-au luat măsuri pentru salubrizarea orașului (stârpirea cerșetoriei, mutarea cimitirelor la margine, organizarea unui serviciu de curățare a coșurilor de fum și eliminarea câinilor vagabonzi). De asemenea, s-a creat un corp de jandarmi pentru menținerea ordinii publice, semn al instituționalizării moderne în spiritul epocii. Un moment tensionat al începutului de secol XX a fost Răscoala țărănească din 1907, care a cuprins și ținutul Vasluiului. Arhivele consemnează că în județul Vaslui (alături de Botoșani) revolta a izbucnit cu putere, implicând localități precum Huși, Vaslui, Bârlad, Stănilești, Muntenii de Jos etc. Țăranii asupriți s-au ridicat împotriva moșierilor, evenimentele soldându-se cu represiuni sângeroase la nivel regional. Aceste frământări arată realitățile sociale dificile ale epocii, într-un județ preponderent agrar. În plan demografic, Vasluiul era un oraș mic. La recensământul din 1912 populația abia atingea câteva mii de locuitori (dintre care o proporție semnificativă erau evrei, armeni și alte etnii comerciale prezente tradițional în târgurile Moldovei). În oraș, funcționa deja o școală de băieți, Gimnaziul „Mihail Kogălniceanu”, inaugurat încă din 1893, care marca evoluția învățământului local. Tot pe atunci, se ridicase și Primăria veche (1893), o clădire construită pe strada Hagi Chiriac pe un teren cumpărat de la moșierii Mavrocordat. De asemenea, viața culturală începea să prindă contur: în 1906 a fost inaugurată clădirea Teatrului Județean (cunoscut ulterior ca Cinema „I.C. Frimu”), unde poposeau periodic trupe de teatru, inclusiv Teatrul Național din București. 

Contribuția evreilor la dezvoltarea Vasluiului

Un rol important în dezvoltarea economică incipientă a urbei l-a avut numeroasa comunitate evreiască. La începutul secolului al XX-lea, evreii reprezentau o treime din populația Vasluiului și au contribuit substanțial la modernizarea comercială a orașului. Ei au deschis prăvălii și mici ateliere meșteșugărești, construind clădiri cu etaj ce îmbinau funcția de locuință cu cea de magazin, adevărate spații comerciale moderne pentru acea vreme. Tot datorită inițiativelor lor, Vasluiul se putea lăuda încă din primii ani ai secolului XX cu primele rețele de iluminare electrică. Strada Hagi Chiriac (o stradă centrală a târgului) era parțial electrificată înainte de Primul Război Mondial, energia fiind furnizată de două generatoare germane pe benzină aduse de negustori. Erau, desigur, începuturi modeste, dar semnificative pentru ieșirea orașului din înapoiere. De altfel, electrificarea integrală a orașului s-a realizat până în anul 1934, însă primele lumini electrice s-au aprins în Vaslui încă de pe la 1910-1912, în special datorită acestor investitori evrei și români cu viziuni moderne. Perioada regalității timpurii a însemnat și consolidarea administrației locale. După Unirea Principatelor (1859), Vasluiul fusese organizat drept comună urbană, condusă de un primar și un consiliu local (o reformă inițiată încă din vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza). La 1900, Vasluiul avea deja o tradiție de câteva decenii în administrația modernă, deși resursele orașului rămâneau limitate. Printre primarii notabili din preajma anului 1900 se numără Eduard Motaș, care a condus orașul în 1909 și 1914, precum și Dr. Gheorghe Scarlat, medic ce avea să revină de mai multe ori în fruntea primăriei în deceniile următoare. De numele acestor edili se leagă inițiative sanitare și urbanistice modeste, dar necesare pentru un oraș în curs de modernizare (de exemplu, Dr. Scarlat a susținut organizarea serviciilor medicale locale, iar Motaș a contribuit la dezvoltarea infrastructurii de străzi). 

Primul Război Mondial și Marea Unire (1914-1918)

Izbucnirea Primului Război Mondial a găsit România neutră timp de doi ani, însă în 1916 țara a intrat în conflict de partea Antantei. Moldova, inclusiv orașul Vaslui, a devenit atunci refugiu pentru autorități și populația din sud, după ce trupele Puterilor Centrale au ocupat Bucureștiul și Muntenia. Deși Vasluiul nu a fost teatru direct de operațiuni militare, efectele războiului s-au resimțit intens: orașul a găzduit trupe în trecere, spitale de campanie și numeroși refugiați. Natalitatea a scăzut drastic în anii de război (doar 223 de născuți în 1916 față de 310-380 anual înainte de război), semn al dificultăților prin care trecea populația. De asemenea, foametea și bolile (precum epidemia de tifos exantematic) au făcut ravagii printre localnici, ca în toată Moldova neocupată. Mulți tineri vasluieni au fost mobilizați pe fronturile Primului Război Mondial. Regimentul 25 Infanterie, cu garnizoana la Vaslui, a luptat eroic în campaniile din 1917 de la Mărăști și Mărășești, suferind pierderi grele. Curajul acestor soldați a fost recunoscut ulterior, iar Vasluiul a plătit și el tributul de sânge al Marii Uniri din 1918. În toamna lui 1918, odată cu prăbușirea Puterilor Centrale, Vasluiul a trăit entuziasmul sfârșitului de război. La 1 Decembrie 1918, unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat a fost celebrată și la Vaslui, populația ieșind pe străzi alături de autorități, ofițeri și preoți pentru a marca Marea Unire. Orașul a devenit parte a noii Românii Mari, iar locuitorii săi, în mare majoritate români, alături de comunitățile evreiască și armeană, au salutat începutul perioadei interbelice. Administrația locală a fost consolidată sub noul stat unitar: județul Vaslui a fost menținut ca unitate administrativ-teritorială, având reședința la Vaslui și cuprinzând trei plăși (Racova, Stemnic și Crasna), conform organizării din perioada interbelică. 

Perioada interbelică (1918-1939)

Anii dintre cele două războaie mondiale au reprezentat pentru Vaslui o epocă de transformări temeinice. Orașul și-a păstrat caracterul agrar-comercial, însă autoritățile locale au inițiat proiecte de modernizare urbană, profitând de stabilitatea relativă a acelor vremuri. Populația Vasluiului a cunoscut o ușoară creștere: de la aproximativ 13.700 locuitori în 1948 (imediat postbelic), se poate estima că în 1930 orașul avea în jur de 10-12 mii de locuitori, dintre care o parte considerabilă erau evrei (conform datelor, în anii 1869-1899 comunitatea evreiască atinsese 3.742 persoane, iar în 1943 număra circa 3.800 de suflete). Comunitatea evreiască a continuat și în interbelic să joace un rol cheie în economia locală: evreii dețineau circa 90% din farmaciile orașului, administrau ateliere de croitorie la comandă, ceasornicării, ateliere de bijuterii, fabrici de sifon, brutării, cofetării și patiserii, practic acaparaseră mare parte din comerțul și mica industrie locală, folosindu-și capitalul și spiritul antreprenorial pentru a impulsiona dezvoltarea urbei. Ei au fondat inclusiv instituții proprii de educație și sănătate: la Vaslui a funcționat școala comunitară evreiască „Assey Tow” (începutul secolului XX) și un Spital Israelit, care deservea populația evreiască cu medici licențiați ai etniei.

Liceul Mihail Kogălniceanu, de la gimnaziu de băieți la liceul cu drepturi depline. Era de pe atunci un centru educațional performant

Educația a cunoscut o dezvoltare importantă în perioada interbelică. Dacă la 1893 se inaugurase clădirea Gimnaziului de băieți „Mihail Kogălniceanu”, în 1919 s-a înființat Liceul Ortodox de Fete, oferind și fetelor acces la învățământ secundar. În 1925, fostul gimnaziu de băieți a devenit Liceul „Mihail Kogălniceanu” cu drepturi depline, ridicând prestigiul orașului ca centru educațional. Directorii renumiți ai instituției, precum Ștefan Severin, Constantin Calmușchi, Elizeu Mavrodin sau Theodor Tomida, au fost și figuri publice respectate. Unul dintre ei, Constantin Capră, a ajuns chiar primar al orașului mai târziu. În acea epocă, strada Mihail Kogălniceanu devenise nucleul vieții intelectuale, găzduind nu doar liceul de băieți, ci și alte școli, instituții administrative și case ale elitelor (medici, avocați, profesori). Aceeași stradă a fost prima stradă electrificată din oraș și una dintre primele pavate, fiind străjuită de plopi și tei și având la capătul sudic impunătorul Palat de Justiție (construit în 1896, monument istoric). În plan cultural, Vasluiul interbelic a dat țării câteva personalități marcante. Cea mai celebră este Constantin Tănase, marele actor de satiră, născut la Vaslui în 1880. În anii ’20-’30, Tănase a devenit o figură cheie a teatrului de revistă românesc, fondând Teatrul „Cărăbuș“ din București. Prin talentul său comic și curajul de a ironiza tarele societății, el a adus renume orașului natal (astăzi, Casa de Cultură din Vaslui îi poartă numele, iar memoria sa este onorată prin festivaluri de umor). Tot din Vaslui se trăgea și Gheorghe Mironescu (născut 1874), om politic care a servit ca prim-ministru al României în câteva rânduri la începutul anilor ’30. Prezența sa la vârful politicii naționale reflecta ascensiunea unor fii ai orașului pe scena centrală. De asemenea, Ion (I.C.) Frimu, lider socialist născut în 1871 în județul Vaslui, s-a remarcat ca militant pentru drepturile muncitorilor, el a murit în închisoare în 1919, devenind un martir al mișcării muncitorești. Astfel, Vasluiul interbelic nu a dat doar negustori și agricultori, ci și artiști, profesori și politicieni de seamă care au contribuit la viața culturală și politică a României Mari. 

Vasluiul a rămas un oraș modest în anii ’30

Pe ansamblu, însă, Vasluiul a rămas un oraș modest în anii ’30. Economia locală se baza pe agricultură (zona înconjurătoare fiind preponderent rurală) și pe un mărunt sector industrial aflat la început de drum. Un prim obiectiv industrial a fost înființat abia în 1939, când s-a construit la Vaslui o topitorie de cânepă, marcând debutul industriei locale. În rest, funcționau ateliere meșteșugărești tradiționale (tăbăcării, tâmplării, mori) și cooperative. Orașul începea să-și depășească statutul de târg uitat de vreme: în 1934 s-a introdus iluminatul public electric pe străzile principale, în 1940 s-a pavat cu piatră cubică strada principală (Mihail Kogălniceanu), iar în anii ’30 s-au ridicat clădiri elegante, de la vilele unor familii înstărite (Ghica, Mavrocordat, Ribițchi, Irimia etc. pe strada Ștefan cel Mare) până la hoteluri, sedii administrative și localuri. Un restaurant faimos, numit de localnici „Geamuri Mari”, își primea clienții în centrul orașului, devenind un loc de întâlnire al elitei urbane (clădirea sa va fi demolată însă după cutremurul din 4 martie 1977). Sfârșitul deceniului al patrulea a adus, însă, noi încercări pentru Vaslui, odată cu apropierea unui alt război mondial. Deși 1939 găsea orașul într-un proces lent de modernizare, norii negri ai conflagrației începeau să se adune deasupra întregii Europe, prevestind schimbări dramatice în viața vasluienilor.

Al Doilea Război Mondial (1939-1945) și realizările primarului, gen. Ion Rășcanu

PERIOADA ANTONESCIANĂ… În septembrie 1939, a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, iar România și-a proclamat din nou neutralitatea. Totuși, evenimentele geopolitice au afectat direct Vasluiul încă din 1940. În vara acelui an, URSS a ocupat Basarabia și nordul Bucovinei, frontiera de est a României mutându-se la cîțiva zeci de kilometri de Vaslui (Prutul redevenind graniță). Valuri de refugiați basarabeni și bucovineni au trecut prin Vaslui în iunie-iulie 1940, unii stabilindu-se temporar aici, ceea ce a tensionat situația socială locală. În toamna lui 1940, dictatura regală a lui Carol al II-lea a căzut, iar generalul Ion Antonescu a preluat conducerea țării alături de Mișcarea Legionară. Administrația orașului a cunoscut schimbări: generalul Ion Rășcanu, care mai fusese primar în 1931, a revenit în funcție în 1938 și a condus Vasluiul până în 1942. Sub conducerea sa, s-au continuat lucrările publice (Rășcanu este cel care a supervizat pavarea străzii Kogălniceanu în 1940). Însă vremurile tulburi l-au prins pe Rășcanu în post într-o perioadă grea, când România a intrat în război alături de Puterile Axei în iunie 1941, Antonescu declarând război Uniunii Sovietice pentru eliberarea Basarabiei. Participarea la război (1941-1944) a avut consecințe majore asupra Vasluiului. Înrolați în Divizia 15 și alte unități, numeroși fii ai județului au luptat pe Frontul de Est, unii și-au pierdut viața în cumplitele bătălii de la Odesa, Stalingrad și în stepele Rusiei. În oraș, viața de zi cu zi a fost marcată de lipsuri și de veștile negre de pe front. Regimul Antonescu a impus restricții economice severe, rechiziții de alimente și materiale. Totodată, populația evreiască din Vaslui a fost supusă discriminărilor și persecuțiilor legale, li s-au impus muncă obligatorie și confiscări de averi. Este însă de remarcat că, spre deosebire de alte orașe (Iași, de exemplu, care a trăit un pogrom în iunie 1941), evreii din Vaslui au evitat o tragedie, nu au avut loc deportări masive către Transnistria din acest târg. Astfel se explică faptul că în 1943 Vasluiul avea încă peste 3.800 de evrei în populația sa de circa 13.000 de locuitori. Ei au continuat, în condiții grele, să întrețină mici afaceri (acolo unde li se mai permitea) și ateliere, supraviețuind cum au putut războiului. Prezența lor avea însă să scadă dramatic spre finalul conflagrației și imediat după.

Frontul trece prin Vaslui, avioanele bombardează orașul, iar rușii au contribuit masiv la dizolvarea comunității de evrei locali care, culmea, supraviețuise Holocaustului

RUȘII ȘI COMUNITATEA DE EVREI DIN VASLUI… Odată cu întoarcerea frontului spre România în 1944, Vasluiul a simțit din nou apropierea războiului. În primăvara-vara anului 1944, trupele sovietice se apropiau în cadrul Operațiunii Iași-Chișinău. Orașul a cunoscut bombardamente aeriene izolate și mișcări de trupe. Pe 22 august 1944, la o zi înaintea loviturii de stat a Regelui Mihai care a scos România din Axă, Armata Roșie a intrat în Vaslui. Inițial, localnicii au întâmpinat cu speranță sfârșitul războiului, însă comportamentul ocupanților sovietici a adus repede dezamăgire. Soldații ruși au procedat la jafuri și rechiziții: casele și prăvăliile (în special ale evreilor înstăriți) au fost prădate sistematic de sovietici, populația civilă trăind clipe de teroare și incertitudine. În lunile ce au urmat, majoritatea evreilor vasluieni, scăpați de Holocaust, au decis să părăsească orașul. Biroul local al Poliției de Siguranță a fost luat cu asalt în 1946 de sute de evrei doritori să emigreze în Palestina, America sau alte zări, simțind că viitorul lor în România postbelică este sumbru. Astfel, comunitatea evreiască din Vaslui practic a dispărut în anii de imediat după război, fie prin emigrare masivă în 1946-1947, fie prin relocare către orașe mai mari (puținii rămași s-au stins treptat, ultima sinagogă din Vaslui intrând în ruină în lipsa enoriașilor). Din punct de vedere administrativ, tranziția către noul regim (post-23 August) s-a făcut rapid. Primarul antonescian Constantin Capră a fost înlocuit încă din septembrie 1944; timp de câteva luni scurte au fost numiți în funcție figuri de încredere pentru Aliați, precum maiorul în retragere Ion Calinovici (sept-oct 1944) și preotul Neculai Sârbu (până în decembrie 1944). În 1945, primăria a fost preluată de profesorul Theodor Hodoroabă, apropiat de nou-formata aripă comunistă. Aceste schimbări au prefigurat instaurarea regimului comunist, dar în primii ani de după război, administrația locală a inclus încă personalități respectate din comunitate, pentru a menține ordinea într-o vreme de confuzie. Din punct de vedere social, Vasluiul postbelic era epuizat. Seceta severă din 1946, suprapusă pe dezorganizarea economică, a provocat o foamete cumplită în Moldova, iar Vasluiul nu a fost cruțat. Mulți oameni slăbiți de război au pierit atunci din cauza lipsei alimentelor și a epidemiilor. Cu toate acestea, viața a mers înainte, iar orașul se pregătea să intre într-o nouă epocă, cea a comunismului, care avea să aducă noi schimbări și multă teroare. VA URMA…