Cea mai neagră iarnă din istoria Vasluiului: sute de bolnavi și o epidemie scăpată de sub control

VASLUIUL DIN SPATELE FRONTULUI… În cumplita iarnă dintre 1916 și 1917, Vasluiul a devenit unul dintre orașele din spatele frontului în care se putea vedea, poate mai bine decât oriunde, adevărata dimensiune a catastrofei prin care trecea România. După înfrângerile din toamna anului 1916, Moldova rămăsese singura parte liberă a țării și trebuia să adăpostească armata, administrația, zeci și sute de mii de refugiați și un număr uriaș de răniți. Peste toate acestea, s-au abătut frigul, lipsa hranei și una dintre cele mai grave epidemii cunoscute de România modernă: tifosul exantematic. La Vaslui, școlile și clădirile publice au fost transformate în spitale, iar într-un astfel de spital un adolescent de numai 17 ani avea să vadă zilnic oameni murind. Peste aproape opt decenii, el încă își amintea bolnavii care, în delir, fugeau din saloane direct în zăpadă.

În memoria colectivă, Primul Război Mondial a rămas legat mai ales de marile bătălii din vara anului 1917, de Mărăști, Mărășești și Oituz, de soldații români care au reușit să oprească ofensiva Puterilor Centrale și de celebra deviză „Pe aici nu se trece!”. Înainte de acea vară victorioasă a existat însă o iarnă despre care se vorbește mult mai puțin, o perioadă în care România s-a aflat aproape de colaps. Armata fusese înfrântă, Bucureștiul fusese ocupat, o mare parte a teritoriului țării se găsea sub ocupație, iar Moldova devenise refugiul unei țări întregi. Vasluiul, un oraș de numai câteva mii de locuitori, s-a trezit prins în mijlocul acestei uriașe mișcări de oameni. Prin gara orașului, treceau trenuri militare, refugiați, răniți, materiale și provizii. Clădirile publice trebuiau să fie puse la dispoziția armatei, iar spitalele existente nu mai puteau face față numărului tot mai mare de bolnavi. În acest decor de război, în iarna 1916-1917, asupra Moldovei s-a abătut tifosul exantematic. 

România se refugiase în Moldova

Intrarea României în război, în august 1916, fusese întâmpinată cu un entuziasm enorm. Armata română trecuse Carpații în Transilvania, iar pentru câteva săptămâni părea că obiectivul național pentru care țara intrase în conflict putea fi atins. Contraofensiva Puterilor Centrale a schimbat însă rapid situația. Armatele române au fost obligate să se retragă, Bucureștiul a căzut la începutul lunii decembrie 1916, iar familia regală, guvernul, parlamentul și principalele instituții ale statului s-au refugiat în Moldova. Retragerea nu a însemnat doar deplasarea armatei. Alături de militari au pornit spre Moldova zeci și sute de mii de civili care fugeau din calea ocupației. Trenurile erau supraaglomerate, drumurile erau pline de căruțe, iar orașele moldovenești, care înainte de război aveau populații relativ mici, trebuiau să găzduiască peste noapte un număr imens de oameni. Istoricii estimează că între 300.000 și 400.000 de refugiați au ajuns în Moldova în această perioadă, la care se adăugau sute de mii de militari români și efective importante ale armatei ruse. Pentru Moldova, una dintre cele mai sărace regiuni ale țării, presiunea era uriașă. Alimentele deveneau tot mai greu de găsit, locuințele erau supraaglomerate, lemnele pentru încălzire lipseau, iar condițiile de igienă se deteriorau rapid. Iarna 1916-1917 a fost, pe deasupra, una foarte grea. În asemenea condiții, o epidemie putea deveni catastrofală.

Vasluiul, un oraș mic în calea unei țări aflate în retragere

Vasluiul număra puțin peste 10.000 de locuitori înainte de război. Era un oraș modest, cu o infrastructură adaptată nevoilor unei comunități mult mai mici decât cea pe care trebuia să o deservească începând cu sfârșitul anului 1916. Poziția sa pe principala cale ferată a Moldovei îi conferea însă o importanță strategică. Orașul se afla pe traseul care lega sudul Moldovei de Iași și de nordul provinciei, iar prin gara sa treceau militari, refugiați și materiale destinate frontului. Spațiile disponibile au fost rapid transformate în unități sanitare. Palatul Administrativ, în care funcționa Prefectura, a fost pus la dispoziția răniților. În apropiere se afla școala Centrală Primară, o clădire care în vremuri normale era plină de elevi. În timpul iernii 1916-1917, clasele sale au devenit saloane pentru bolnavii de tifos. Aici avea să ajungă Traian Borcescu, un adolescent de 17 ani, cercetaș și voluntar în serviciul sanitar. Borcescu avea să urmeze mai târziu o carieră militară importantă, dar experiențele din timpul Primului Război Mondial i-au rămas întipărite în memorie. Într-un interviu acordat în 1996, la aproape optzeci de ani de la evenimente, el a descris în detaliu ceea ce văzuse la Vaslui.

Școala devenită spital de contagioși

Spitalul militar în care fusese repartizat purta numărul 485 și era destinat bolnavilor de tifos exantematic. Nu fusese amenajat într-o clădire medicală, ci în școala Centrală Primară din Vaslui. Clasele fuseseră transformate în saloane, cancelaria devenise spațiu pentru depozitarea lucrurilor bolnavilor, iar personalul încerca să mențină în funcțiune o instituție medicală improvizată în condiții extrem de dificile. Borcescu își amintea că prin spital treceau sute de bolnavi și că, în anumite perioade, numărul acestora putea ajunge la 600-700. O asemenea cifră ilustrează presiunea uriașă asupra sistemului sanitar al unui oraș care avea în total puțin peste 10.000 de locuitori. Mulți dintre pacienți nu erau vasluieni, ci militari aduși din diferite părți ale frontului sau oameni aflați în trecere prin Moldova. Personalul era insuficient. Medicii făceau naveta sau veneau periodic de la Iași, iar o mare parte din activitatea zilnică era asigurată de voluntari, infirmieri improvizați și persoane fără o pregătire medicală completă. Borcescu, deși era încă adolescent, trebuia să se ocupe direct de bolnavi. Alături de el lucrau alți tineri, câteva persoane din personalul școlii și un călugăr. 

Tifosul, inamicul pe care nu îl puteai vedea

Tifosul exantematic era una dintre cele mai temute boli ale epocii. Era transmis în principal prin păduchii de corp și se răspândea cu o rapiditate extraordinară în comunitățile în care oamenii trăiau înghesuiți, nu își puteau schimba sau spăla hainele și nu aveau acces la condiții elementare de igienă. Exact acestea erau condițiile din Moldova iernii 1916-1917. Boala provoca febră foarte mare, slăbiciune extremă, erupții cutanate și, în numeroase cazuri, delir. Organismul bolnavului era supus unei presiuni uriașe într-o perioadă în care medicina nu dispunea de mijloacele moderne de tratament. Antibioticele nu existau, iar tratamentul era în mare măsură simptomatic. Șansele de supraviețuire depindeau de starea fizică a pacientului, de alimentație și de capacitatea organismului de a rezista infecției.

Bolnavii fugeau în delir prin zăpadă

Cea mai puternică imagine păstrată de Traian Borcescu din perioada petrecută la Vaslui este cea a bolnavilor care, cuprinși de febră și delir, se ridicau din paturi și încercau să fugă din spital. Afară era una dintre cele mai grele ierni ale epocii, iar curtea școlii era acoperită, după amintirea sa, de 40-50 de centimetri de zăpadă. Unii pacienți ieșeau în această zăpadă aproape dezbrăcați. Voluntarii trebuiau să alerge după ei, să-i prindă și să-i aducă înapoi în saloane. Borcescu povestea că el și un călugăr care lucra în spital aveau uneori tocmai această sarcină. În timpul nopții, bolnavii trebuiau supravegheați permanent pentru ca episoadele să nu se repete. Situația era agravată de lipsa medicamentelor și de alimentația insuficientă. România pierduse o mare parte dintre regiunile agricole cele mai productive, iar Moldova trebuia să hrănească mult mai mulți oameni decât înainte. Rațiile erau mici, iar bolnavii ajungeau în spitale cu organismul deja slăbit. Chiar și cei care nu mureau direct din cauza tifosului puteau fi doborîți de complicații, subnutriție sau alte boli.

O mortalitate teribilă

Întrebat peste decenii despre numărul celor care supraviețuiau, Traian Borcescu a afirmat că mortalitatea în spitalul de la Vaslui ar fi ajuns în anumite perioade la aproximativ 80%. Sursele istorice confirmă, în orice caz, amploarea extraordinară a epidemiei. În Moldova, au murit zeci de mii de oameni, iar unele estimări vorbesc despre aproximativ 100.000 de victime ale bolilor, foametei și frigului numai în cursul iernii 1916-1917. Tifosul a lovit atât populația civilă, cât și armata, fără să-i ocolească nici pe cei care îngrijeau bolnavii. Sute de medici și membri ai personalului sanitar au murit după ce s-au infectat în spitalele militare. Pentru contemporani, epidemia a devenit aproape la fel de periculoasă ca armata inamică. România putea să piardă războiul nu numai pe front, ci și prin dezintegrarea propriei armate în spitalele din spatele liniilor. 

Morții trebuiau scoși zilnic din spitale

Moartea devenise o prezență obișnuită în oraș. Potrivit mărturiei lui Borcescu, cei decedați în spital erau preluați de autoritățile locale și transportați pentru înhumare. Pentru tinerii voluntari care lucrau acolo, imaginea cadavrelor scoase aproape zilnic din clădire devenise parte din rutina războiului. Nu există încă o statistică completă privind numărul vasluienilor sau al militarilor morți de tifos în oraș în acea iarnă. La Negrești și în satele din apropiere, au fost înregistrați 1.890 de militari români morți în contextul războiului, mulți dintre ei răpuși nu de gloanțe, ci de tifos exantematic, febră recurentă, anemie sau enterocolită. Numai în cimitirul de onoare din Negrești sute de militari au fost înhumați în morminte comune. 

Războiul medicilor și al infirmierilor

În timp ce pe front armata se pregătea pentru o nouă confruntare cu Puterile Centrale, în spatele frontului se desfășura o altă bătălie. Medicii încercau să limiteze epidemia în condiții în care spitalele erau supraaglomerate, medicamentele lipseau, iar personalul medical se îmbolnăvea la rândul său. Aproximativ 300 de medici și membri ai personalului sanitar român și aliat au murit în primele luni ale epidemiei. Unii dintre ei se infectaseră în timp ce îngrijeau bolnavii. România avea deja un număr redus de medici înainte de război, iar pierderea unui număr atât de mare de cadre sanitare făcea situația și mai dificilă. Din acest motiv, elevii mai mari, studenții și cercetașii au fost folosiți pentru activități sanitare. Traian Borcescu era unul dintre ei. La numai 17 ani, trebuia să facă față unor scene pe care majoritatea oamenilor nu le întâlnesc într-o viață întreagă.

„Mai bine plecăm pe front”

INCREDIBIL… După câteva luni petrecute în spitalul din Vaslui, Borcescu și un camarad au ajuns la concluzia că nu mai puteau continua. Văzuseră prea mulți oameni murind și știau că fiecare zi petrecută printre bolnavii de tifos însemna un nou risc de contaminare. În cele din urmă, au cerut să părăsească spitalul și să fie trimiși voluntari în armată. Explicația pe care avea să o dea peste decenii este una dintre cele mai impresionante mărturii despre atmosfera din acea perioadă. Cei doi preferau să riște să moară pe front decât să rămână în spital și să aștepte să fie infectați de tifos. Situația de la Vaslui nu era izolată. În întreaga Moldovă, autoritățile au transformat școli, clădiri administrative, cazărmi și case particulare în spitale. Unități sanitare au fost amenajate la Iași, Botoșani, Roman, Bacău, Bârlad, Huși, Vaslui și în numeroase alte orașe. Capacitatea spitalelor existente înaintea marii epidemii era complet insuficientă. În câteva luni, au fost create zeci de mii de noi locuri pentru răniți și bolnavi. În același timp, au fost introduse măsuri tot mai stricte de deparazitare, izolarea bolnavilor și controlul circulației populației. Armata Română a început să acorde o atenție mult mai mare igienei trupelor, iar sprijinul Misiunii Militare Franceze conduse de generalul Henri Berthelot a contribuit la reorganizarea generală a armatei. Primăvara anului 1917 a găsit astfel România într-o situație ceva mai stabilă. Epidemia nu dispăruse, dar putea fi mai bine controlată, iar armata începuse să-și recapete capacitatea de luptă.

Din iarna morții spre vara de la Mărășești

ÎN LOC DE CONCLUZIE… Armata care se retrăsese în dezordine la sfârșitul anului 1916 și care fusese aproape distrusă de boli și lipsuri avea să intre în vara următoare într-o serie de lupte decisive. La Mărăști, Mărășești și Oituz, trupele române au reușit să oprească ofensiva germano-austro-ungară și să păstreze Moldova liberă. În spatele acestor victorii, s-au aflat însă lunile cumplite din iarna precedentă. Înainte ca soldatul român să poată rezista în tranșeele de la Mărășești, statul român trebuise să supraviețuiască tifosului, foametei, frigului și haosului provocat de retragere. Vasluiul a fost unul dintre locurile în care această luptă nevăzută s-a dus zi de zi. Orașul nu a fost scena unei mari bătălii, însă a făcut parte din uriașul front din spatele frontului. A primit răniți, bolnavi și militari, și-a transformat școlile și instituțiile în spitale și a asistat la una dintre cele mai grave crize sanitare din istoria României. Povestea lui Traian Borcescu ne permite să vedem această lume din interior. Un adolescent de 17 ani ajuns într-o școală transformată în spital, sute de bolnavi culcați în fostele săli de clasă, medici depășiți de situație, hrană puțină, medicamente insuficiente și pacienți care, în delirul febrei, ieșeau din saloane și fugeau prin zăpadă.