Cea mai mare revoltă studenţească antisemită din România. De ce nu-i doreau românii pe evrei la cursuri

Antisemitismul şi ultranaţionalismul deveniseră o realitate a mediilor universitare româneşti, în perioada interbelică. Discursuri anti evreieşti, în special, aveau şi profesorii, dar şi elevii. Totul a culminat cu o puternică revoltă studenţească cu tente antisemite, dezbătută atent de presa vremii. După 1919 şi realizarea României Mari, naţionalismul românesc căpăta conotaţii extremiste. Numărul mare de minorităţi care au ajuns să facă parte din noul stat, dar şi legile antisemite de la nivel european, impuse şi României au aprins patimi adânci în aproape toate mediile sociale. Dar mai ales în mediul studenţesc acolo unde românii se simţeau concuraţi de tinerii evrei, de multe ori cu posibilităţi financiare mai bune. În mediile universitare şi sub imboldul unor profesori ultra-naţionaliştii, antisemitismul a înflorit mai ales în anii 20. Tot atunci au crescut şi rădăcinile Mişcării Legionare având în prim plan pe Corneliu Zelea Codreanu, un fost student la Drept care era cunoscut în rândurile tinerilor pentru discursurile sale anti-semite şi anti-comuniste. Mişcările antisemite ale studenţilor români s-au concretizat în vandalizări, atacuri de toate tipurile împotriva studenţilor şi profesorilor evrei. Totuşi, apogeul mişcărilor antisemite studenţeşti a fost reprezentat de revolta studenţilor din 1922.

Antisemitismul românesc şi România Mare  

Germenii antisemitismului au fost sădiţi încă din Evul Mediu în toată Europa. Comunităţile evreieşti de pe bătrânul continent nu aveau voie să deţină pământ în proprietate şi nu beneficiau de alte drepturi. S-au orientat către negustorie, cămătărie, sectorul financiar-bancar sau medicină şi tot felul de meşteşuguri. În Europa Medievală evreii erau priviţi cu neîncredere şi uneori ură, de către populaţia autohtonă, în special de păturile sărace. Şi asta în condiţiile în care mulţi ajungeau datori la creditorii evrei sau efectiv nu priveau cu ochi buni averile strânse în special de bancherii şi negustorii evrei. Din punct de vedere mistico-religios, evreii erau priviţi ca cei care au contribuit la răstignirea lui Hristos, iar ori de câte ori apărea un cataclism, evreii erau în pericol şi acuzaţi. În Europa Medievală au avut loc multe pogromuri, cu scopul principal de a-i deposeda pe evrei de averi.  În Principatele Române exista un folcor plin de preconcepţii legate de comunităţile evreieşti, dar, cu toate acestea, erau acceptaţi în comunitate. Spre deosebire de restul Europei, în Principatele Române atacurile antisemite au fost rare şi de mică amploare.

Antisemitismul românesc a explodat începând cu secolul naţiunilor. În veacul al XIX-lea, odată cu escaladarea naţionalismului românesc, firesc în epocă, evreii au început să fie percepuţi ca o comunitate neavenită care face concurenţă românilor, mai ales în sfera negoţului. Mai mult decât atât, evreii erau proprietari de cârciumi, mori şi arendau pământurile boierilor plecaţi la oraş. Principiile economice ale arendaşilor evrei, acelea de a scoate profit de pe moşii, a stârnit un puternic curent antisemit în rândul ţărănimii româneşti, materializată în răscoala de la 1907. De altfel, evreii nu au putut beneficia de statutul de cetăţean român până după primul război mondial. Impunerea prin tratatul de la Saint Germain en Laye, acordarea cetăţeniei evreilor stabiliţi pe teritoriul ţării, a stârnit şi mai mult sentimentele antisemite.

Citeste mai mult: adev.ro/qmp992