Ce a găsit un neamț la Bârlad: sărăcie, lene, superstiție și oameni învățați luați drept nebuni

DIN TURINGHIA, PÂNĂ LA BÂRLAD… Dacă am ascunde anul în care au fost scrise, unele dintre observațiile neamțului Döbel despre Moldova ar putea trece drept descrierea României din zilele noastre. O țară frumoasă și bogată, dar rămasă în urmă din cauza oamenilor care nu știu să-i folosească darurile; conducători preocupați de propriile interese; hoți mărunți pedepsiți, în vreme ce hoții cei mari își continuă nestingheriți afacerile; școli puține și slabe, iar oamenii cu adevărat învățați priviți ca niște nebuni. Toate acestea au fost consemnate în urmă cu aproape două secole de un tânăr meșteșugar german care a locuit și a muncit la Bârlad. A venit pe jos, fără avere și fără vreo funcție importantă, dar în câteva luni a ajuns să conducă un atelier de trăsuri, să cunoască lumea boierilor și a negustorilor și să lase una dintre cele mai vii descrieri ale orașului nostru din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Ernst Christoph Döbel s-a născut în 1805, într-o localitate din apropierea orașului Eisenach, în Turingia. A învățat meseria de rotar, ceea ce însemna că știa să construiască și să repare roți, căruțe și trăsuri, posedând totodată cunoștințe de tâmplărie și șelărie. În lumea meșteșugarilor germani exista obiceiul ca, după încheierea uceniciei, tinerii să plece pentru cîțiva ani prin alte ținuturi, muncind în diferite ateliere și deprinzând tehnici noi. Pentru Döbel, această călătorie de formare avea să se transforme într-o aventură care l-a purtat printr-o mare parte a Europei, apoi până la Constantinopol, în Egipt și Palestina. A plecat în anul 1830, a străbătut orașe germane, a trecut prin Bratislava și Budapesta, a ajuns în Transilvania, iar de acolo a coborât prin pasul Turnu Roșu spre București. A lucrat aproximativ șase luni în capitala Țării Românești, după care a pornit spre Moldova, trecând prin Focșani și ajungând în cele din urmă la Bârlad. Era o perioadă în care Principatele abia începeau să intre într-un proces mai hotărât de modernizare. Regulamentul Organic introducea primele forme de organizare administrativă modernă, însă schimbările se vedeau mai ales la nivelul instituțiilor centrale. În târgurile de provincie, viața continua după rânduieli vechi, străzile rămâneau nepietruite, școlile erau puține, iar călătoria dintre două orașe putea deveni o încercare periculoasă. Când a intrat în Bârlad, tânărul german a găsit un târg întins fără prea multă ordine, cu ulițe desfundate și clădiri care îi păreau sărăcăcioase în comparație cu orașele Europei Centrale. S-a oprit la un han modest și a gustat vinul locului, care i-a făcut o impresie mult mai bună decât înfățișarea orașului. De altfel, Döbel avea să laude în repetate rânduri viile Moldovei și calitatea vinurilor, mirându-se că o asemenea bogăție era atât de puțin valorificată și că produsele nu ajungeau pe piețele mari ale Europei. 

Povestea neamțului, redescoperită de istoricul Alexander Rubel

Povestea lui Ernst Christoph Döbel a fost scoasă la lumină și analizată de istoricul Alexander Rubel în studiul „Roata sorții: Rotarul german Ernst Christoph Döbel în Moldova și la Bârlad (1831/1832)”, publicat în anul 2022 în volumul Acta Musei Tutovensis. Memorialistică VII, editat de Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad. Acesta este articolul din care am cules întâmplările prezentate în paginile următoare. La rândul său, Alexander Rubel a folosit cartea de călătorie a meșteșugarului german, apărută pentru prima dată în 1837. Memoriile au fost publicate și în limba română în anul 2019, la Editura Junimea din Iași, în traducerea lui Octavian Nicolae, sub titlul Peregrinările lui E. Ch. Döbel printr-o parte a Europei în anii 1830-1836. 

Atelierul aflat în ruină pe care neamțul l-a transformat într-o afacere prosperă

La Bârlad, Döbel a aflat că Andriko Mamaki, negustor și consul grec, deținea un atelier în care se construiau și se reparau trăsuri. Afacerea avea toate condițiile pentru a prospera, deoarece boierii din Moldova aveau nevoie de vehicule trainice și erau dispuși să plătească pentru repararea și înfrumusețarea lor. Cu toate acestea, atelierul se afla într-o stare deplorabilă. Munca era prost organizată, uneltele erau insuficiente, iar cei angajați acolo nu reușeau să execute lucrările la nivelul cerut de clienți. Întâlnirea dintre Mamaki și Döbel s-a făcut cu ajutorul unui evreu polonez care a servit drept interpret. Patronul și-a dat repede seama că tânărul străin își cunoștea foarte bine meseria și i-a propus să preia conducerea atelierului, oferindu-i o plată de doi ducați pe săptămână, sumă importantă pentru acea vreme. Döbel a acceptat și a început imediat reorganizarea. A plecat la București, de unde a cumpărat unelte specializate, și a convins mai mulți meșteșugari germani să vină să lucreze la Bârlad. Într-un timp relativ scurt, atelierul și-a schimbat cu totul înfățișarea, comenzile s-au înmulțit, iar boierii au început să-și aducă trăsurile pentru reparații. Succesul lui Döbel l-a determinat pe Mamaki să-i facă o propunere care i-ar fi putut schimba definitiv viața. I-a oferit să devină asociatul său și să se căsătorească cu fiica lui. Pentru un tânăr meșteșugar venit pe jos din Turingia, căsătoria ar fi însemnat dobândirea unei averi, a unei poziții sociale importante și a unei afaceri deja prospere. Döbel a cumpănit oferta, dar în cele din urmă a refuzat-o, deoarece nu dorea să renunțe la călătorie și nici să se lege pentru totdeauna de familia patronului grec. 

Cum au ajuns bârlădenii să creadă că neamțul nu era creștin

Viața lui Döbel în Bârlad nu s-a desfășurat numai în atelier. Străinul a intrat inevitabil în contact cu tradițiile religioase ale localnicilor, iar diferențele dintre luteranismul său și ortodoxia moldovenilor au provocat nedumeriri și suspiciuni. În apropierea Paștelui, el a refuzat să treacă pe sub masa așezată în biserică și să sărute icoanele, gesturi pe care oamenii din jur le considerau firești pentru orice creștin. Pentru bârlădenii cu care lucra, faptul că neamțul nu respecta aceste ritualuri ridica o întrebare cât se poate de serioasă: era el cu adevărat creștin? Pentru a-l pune la încercare, colegii săi i-au oferit unt și brânză în timpul postului. Döbel, care nu ținea post, a mâncat fără să bănuiască faptul că participa la un test al credinței. Rezultatul i-a lămurit pe cei din jur, care au început să-l privească aproape ca pe un păgân și să-l ocolească. Döbel se lovea astfel de una dintre metehnele pe care avea să le remarce în mai multe împrejurări, neîncrederea față de cel care nu se comporta asemenea majorității. 

Bucătăreasa ascunsă sub prelată și drumurile stăpânite de tâlhari

Printre episoadele cele mai pitorești ale șederii sale în Moldova se numără aducerea la Bârlad a unei bucătărese germane pe nume Klara. Döbel era tot mai nemulțumit de mâncarea primită în casa lui Mamaki și relata, între altele, că găsise imprimată într-o mâncare urma unei mâini, semn al felului neglijent în care aceasta fusese pregătită. Hotărât să schimbe situația, a plecat la Focșani și a convins-o pe Klara să vină să lucreze pentru el. Plecarea femeii a stârnit însă împotrivirea celor la care slujea, astfel încât Döbel a ascuns-o sub prelata unei trăsuri și a pornit spre Bârlad. Fuga a fost descoperită, iar trăsura a fost urmărită și ajunsă din urmă. În acel moment, Klara a scos un pistol și a amenințat că va trage, reușind să-i descurajeze pe urmăritori. Cei doi au ajuns în cele din urmă la Bârlad, unde femeia a devenit bucătăreasa și administratoarea gospodăriei meșteșugarilor germani. Călătoria era oricum plină de primejdii. Pe drumul dintre Bârlad și Tecuci, Döbel a fost aproape să cadă în mâinile unor tâlhari despre care bănuia că primeau informații de la hangii. Aceștia puteau afla dacă un călător avea bani, dacă era singur și în ce direcție urma să plece, iar oamenii potriviți îl așteptau mai departe, într-un loc izolat. După această experiență, germanul a început să călătorească înarmat cu o pușcă de vânătoare. În Moldova anilor 1830, statul se termina adesea la marginea târgului, iar cel plecat la drum trebuia să se bazeze pe propriile puteri. 

O țară aproape paradisiacă, locuită de oameni pe care îi considera leneși

Imaginea Moldovei din memoriile lui Döbel este dominată de o contradicție pe care românii aveau să o repete despre propria țară generații la rând. Neamțul era impresionat de frumusețea peisajului, de întinderea viilor, de fertilitatea pământului și de bogățiile naturale. Considera Moldova una dintre cele mai frumoase și mai plăcute țări ale Europei și era convins că, bine gospodărită, ar fi putut deveni un adevărat paradis. Cu toate acestea, pretutindeni vedea neglijență, risipă și lipsă de inițiativă. În aprecierea lui, această țară atât de bogată rămânea săracă din cauza „primitivismului și lenei locuitorilor”. Döbel îi descria pe moldoveni drept oameni bine făcuți, puternici și înzestrați de natură, dar lipsiți de dorința de a-și îmbunătăți viața. Avea impresia că se mulțumeau cu puțin, că acceptau prea ușor mizeria și că nu urmăreau să schimbe starea lucrurilor. Privea gospodăriile, drumurile și atelierele și vedea aceeași nepăsare care îl întâmpinase la fabrica de trăsuri a lui Mamaki: lucruri începute și lăsate neterminate, posibilități nefolosite și o resemnare generală în fața sărăciei. Este imposibil să citim aceste observații fără să ne gândim la felul în care românii vorbesc și astăzi despre propria țară. Spunem că avem cel mai roditor pământ, dar importăm aluat din afară, că dispunem de bogății naturale, dar nu știm să le valorificăm, că avem oameni inteligenți, dar îi lăsăm să plece în străinătate. Ne mândrim cu potențialul și, în același timp, ne plângem că el nu se transformă niciodată într-o bunăstare pe măsură. În urmă cu aproape două secole, Döbel observa același contrast dintre darurile unei țări și felul în care oamenii ei le foloseau. Chiar dacă lumea s-a schimbat, nemulțumirea a rămas aproape neschimbată: România ar putea fi una dintre cele mai prospere țări din Europa de Est, dacă românii ar reuși să o gospodărească așa cum trebuie. 

Oamenii învățați erau considerați nebuni

Cea mai interesantă și, poate, cea mai actuală observație a călătorului german se referă la educație. Döbel nota că părinții moldoveni se preocupau puțin de instruirea copiilor, că școlile erau rare și slabe, iar cheltuiala făcută pentru învățătură era privită drept inutilă. În acest mediu, scria el, „bărbații învățați sunt considerați nebuni, demni de dispreț”. Pentru o societate în care majoritatea oamenilor nu știau să citească, omul educat nu reprezenta întotdeauna un model, ci putea deveni o apariție suspectă, desprinsă de realitatea celorlalți și preocupată de lucruri fără folos imediat. Această neîncredere în omul instruit nu a dispărut odată cu răspândirea școlilor. Ea și-a schimbat numai limbajul. Astăzi nu mai spunem despre un cărturar că și-a pierdut mințile din cauza prea multor cărți, dar îl putem declara rupt de realitate, tocilar, teoretician sau incapabil să înțeleagă viața oamenilor simpli. Un specialist care vorbește cu prudență și explică nuanțele unei probleme pare uneori mai puțin convingător decât un om care nu are nicio pregătire, dar rostește răspunsuri simple, sigure și gălăgioase. Omul educat își cântărește cuvintele, își recunoaște îndoielile și cere dovezi; impostorul nu este împiedicat de asemenea scrupule și tocmai de aceea poate părea mai hotărât. În spațiul public românesc, performanța intelectuală este adesea întâmpinată cu un amestec de neîncredere și ironie. Diplomele sunt minimalizate, studiile sunt transformate în motiv de batjocură, iar omul care nu corespunde imaginii tradiționale a conducătorului puternic este repede considerat slab sau caraghios. De aici până la observația lui Döbel despre învățații luați drept nebuni nu este o distanță atât de mare pe cât ne-ar plăcea să credem. 

Președintele matematician și vechea neîncredere față de omul instruit

Exemplul actualului președinte al României, Nicușor Dan, este grăitor. Acesta este doctor în matematică, după o teză susținută în 1998 la Universitatea Paris XIII, și a obținut medalia de aur la Olimpiada Internațională de Matematică în anii 1987 și 1988, de fiecare dată cu punctajul maxim de 42 de puncte. Sunt performanțe consemnate în documentele oficiale ale competiției și greu de egalat. Cu toate acestea, pentru o parte a publicului, asemenea rezultate nu cântăresc aproape deloc. În loc să fie privite drept dovada unei inteligențe și a unei capacități de muncă ieșite din comun, ele sunt acoperite de caricaturi, porecle și ironii. Președintele poate și trebuie criticat pentru deciziile sale, pentru felul în care conduce și pentru greșelile politice, însă discuția merge adesea de la fapte către înfățișare, gesturi sau modul său mai puțin spectaculos de a vorbi. Un om care a ajuns de două ori în vârful celei mai importante competiții matematice mondiale poate fi descris fără ezitare drept un nepriceput sau un „păcălici”, deoarece imaginea creată prin repetiție ajunge să valoreze, pentru mulți, mai mult decât rezultatele educaționale remarcabile. Aici se vede cel mai bine supraviețuirea năravului observat de Döbel. Nu este nevoie să negăm inteligența unui om; este suficient să o declarăm inutilă. Nu contestăm neapărat medaliile, ci sugerăm că ele nu valorează nimic în „viața reală”. În același timp, suntem mult mai îngăduitori cu omul fără pregătire, dacă acesta vorbește pe înțelesul tuturor, afișează siguranță și oferă vinovați ușor de identificat.

Hoții mici erau pedepsiți, iar cei mari își vedeau de treabă

METEHNE ROMÂNEȘTI… Döbel nu și-a limitat observațiile la oamenii simpli. El a remarcat și felul în care boierii, conducătorii și sistemul politic contribuiau la starea țării. În ochii săi, populația era apăsată de obligații, iar cei puternici urmăreau în primul rând să-și păstreze privilegiile și să scoată cât mai mult de la cei aflați sub autoritatea lor. Săracul care ajungea să fure era urmărit și pedepsit cu asprime, în timp ce „hoții cei mari își văd de treabă”, protejați de avere, rang și legături. Puține fraze din relatarea sa sună mai actual. Și astăzi, una dintre cele mai răspândite convingeri ale românilor este că legea se aplică repede celui lipsit de apărare și mult mai încet celui bogat sau influent. Omul obișnuit este sancționat pentru o datorie măruntă, o autorizație lipsă sau o greșeală administrativă, în timp ce marile afaceri cu statul, averile nejustificate și dosarele importante se pierd ani întregi prin instituții și tribunale. Expresia populară potrivit căreia „peștele cel mare îl înghite pe cel mic” descrie același sentiment pe care Döbel îl întâlnise în Moldova anilor 1830. Într-un asemenea sistem, lenea și nepăsarea pe care le reproșa moldovenilor căpătau și o dimensiune politică. Oamenii nu vedeau întotdeauna un folos în a munci mai mult, deoarece o parte însemnată din cîștig putea fi luată de cei aflați deasupra lor. Inițiativa era înlocuită de descurcăreală, iar respectarea regulilor părea o naivitate atunci când cei puternici le încălcau fără urmări. Astfel s-a format poate una dintre cele mai rezistente metehne românești: convingerea că succesul nu depinde în primul rând de muncă și pricepere, ci de relații, protecție și capacitatea de a ocoli legea. Nu degeaba se spunea PCR- pile, cunoștințe și relații.

Holera care a pus capăt șederii sale la Bârlad

HOLERA, BANII ȘI CEARTA… Perioada de prosperitate a atelierului s-a încheiat odată cu izbucnirea unei epidemii de holeră. Boala a răspândit panica în oraș, iar oamenii înstăriți au părăsit Bârladul, retrăgându-se la moșii, în speranța că vor scăpa de molipsire. Mamaki a plecat și el, lăsând atelierul și bunurile sale în grija lui Döbel. Germanul a rămas în oraș în timpul epidemiei și s-a îmbolnăvit, trecând printr-o experiență care i-a pus viața în primejdie. După stingerea valului de boală, relația dintre el și patron s-a deteriorat. Döbel îl acuza pe Mamaki că încerca să nu mai respecte înțelegerea făcută și să-i micșoreze plata, deși meșteșugarul îi reorganizase atelierul și îi păzise averea în timpul epidemiei. Cearta dintre cei doi a dus la plecarea neamțului din Bârlad. S-a îndreptat spre Galați, unde a încercat să deschidă o nouă fabrică de trăsuri, dar clădirea aleasă a fost ocupată de militarii ruși. De acolo a plecat spre Constantinopol, continuându-și călătoria prin Orient. Aventura bârlădeană durase numai câteva luni, dar îi oferise lui Döbel suficient timp pentru a cunoaște orașul, lumea meșteșugarilor, casele negustorilor și moravurile locuitorilor. A venit ca un străin fără avere, a transformat un atelier aflat în dezordine într-o întreprindere prosperă și a plecat după o epidemie și un conflict legat de bani. Între aceste două momente, a strâns întâmplările și impresiile care aveau să păstreze imaginea unui Bârlad de mult dispărut. Vă recomandăm să citiți cartea lui Döbel, cu siguranță este de actualitate.

Un portret vechi de două secole în care încă ne recunoaștem

ATÂT DE ACTUAL… Ceea ce face povestea lui Ernst Christoph Döbel atât de interesantă nu este numai descrierea orașului de acum aproape două sute de ani, ci senzația că o parte dintre observațiile sale au rămas surprinzător de actuale. Moldova pe care a cunoscut-o era frumoasă și bogată, dar prost gospodărită; avea oameni puternici și înzestrați, dar prea puțin preocupați de educație; dispunea de resurse, dar nu știa să le transforme în bunăstare. Oamenii instruiți erau priviți cu neîncredere, cei săraci suportau povara sistemului, iar hoții mărunți erau pedepsiți în timp ce hoții mari rămâneau în afara primejdiei.